Biserica M28 București

Unitatea unei biserici se consolidează sau se destramă întâi prin acțiunile credincioșilor tari și apoi prin cele ale întregii comunități.

Creștinul care trăiește cu adevărat prin credința în Evanghelie, în loc să judece prin respingerea celorlalți, judecă acceptarea lor, slujindu-i în ciuda slăbiciunilor lor.

Scopul pentru care Dumnezeu a dat Legea a fost să descopere păcatul și să îl epuizeze pe om de pretenția că se poate mântui singur.

Doar o inimă transformată de Dumnezeu recunoaște că trebuie să se supună autorității statului și poate discerne felul în care să o facă.

Comportamentul creștinului față de aproape trebuie să fie motivat de o iubire sinceră, indiferent de context.

Credința în Evanghelie îl aduce pe om într-o relație nouă cu Dumnezeu și sinele, care îl cheamă să trăiască nonconformist în această lume.

Continuarea în bunătatea lui Dumnezeu nu trebuie luată ca drept sigur, ci este necesară înnoirea credinței în fiecare zi. Credinciosul Noului Legământ începe și continuă umblarea prin credință.

Faptul că Dumnezeu este suveran în planul de mântuire, nu îl absolvă pe cel care aude, dar nu ascultă Evanghelia.

Acordarea de către Dumnezeu a milei și a împietririi nu sunt acte echivalente. Îndurarea lui Dumnezeu este oferită celor care nu o merită; împietrirea Sa îi afectează pe cei care, prin păcatul lor, au meritat deja condamnarea.

Siguranța credinciosului stă în faptul că ceea ce era imposibil să realizeze Legea, Dumnezeu a realizat prin puterea Duhului Sfânt.

Fie că vorbim despre o persoană neregenerată care are nevoie de mântuire, fie că vorbim despre cel regenerat care are nevoie de sfințire, legea nu are puterea de a mișca voința în a-L asculta și iubi pe Isus.

O viață creștină relaxată cu păcatul nu vine din accentuarea harului în detrimentul ascultării, ci din ignoranța învățăturii despre botez și convertire.

În timp ce speranţa celor care sunt în primul Adam este distrusă de domnia păcatului și a morţii, speranţa vieţii veşnice a celor care sunt în al doilea Adam este garantată de domnia harului și a vieţii.

Îndreptățirea prin credință lucrează în inima celui păcătos o speranță atât de glorioasă încât nu poate să nu se laude cu ce a făcut, face și va face Isus.

Vestea bună a Evangheliei este că Dumnezeu a arătat celui vinovat o dreptate care se primește în dar prin credinţa în crucea și harul lui Cristos.

Cel care respinge faptul că toți oamenii sunt sub păcat, astfel vinovați, respinge singura cale de scăpare, și anume dreptatea oferită de Dumnezeu doar și numai prin credință.

Legământul lui Dumnezeu are o valoare nestrămutată, Dumnezeu este credincios făgăduinţelor făcute, El este drept ca Judecător şi adevărata Sa slavă este promovată doar prin bine, niciodată prin rău.

În timp ce omul se grăbește să judece falimentele altora, ipocrizia îl orbeste să-și vadă propriul faliment și faptul că toți oamenii vor sta înaintea dreptei judecăți a lui Dumnezeu.

Creştinismul pur şi simplu trebuie să includă vestea rea a păcatului.

În timp ce mulţi sunt entuziasmaţi de oportunităţile din capitală, creştinul pur şi simplu este entuziasmat de oportunitatea de a spune Evanghelia şi se roagă pentru cei din capitală.

Creştinismul pur şi simplu este întotdeauna strâns legat de credinţa că Isus este Evanghelia.

Dumnezeu Își duce poporul acasă, pentru că El sigur învinge.

Indiferent de vremuri, Dumnezeu își păstrează întotdeauna rămășița Lui, chemând la o închinare prin credință și oferind un nume nou.

Redus la esență, acest îndemn zilnic: "Haideți, haideți!", ne cheamă să zidim în doar două direcții; fie înspre gloria omului, fie înspre gloria lui Dumnezeu.

Detaliile răspândirii națiunilor pe Pământ ne determină să reflectăm serios: Eu cu ce națiune mă identific?

Chiar dacă omul pământului s-ar afla într-un context ideal, condiția sa înclinată spre păcat va rămâne problema lui centrală.

Dumnezeul legământului continuă să binecuvânteze umanitatea poruncind și proclamând viața în ciuda faptului că inima omului este inclinata înspre rău.

Chemarea omului salvat, care lasă vechiul în urmă și se îndreaptă înspre lumea nouă a lui Dumnezeu, este să se încreadă în Dumnezeul care își aduce aminte.

Diferența dintre judecata și salvarea de sub mânia dreaptă a lui Dumnezeu stă în aceste cuvinte: dar "Noe" a găsit har înaintea lui Dumnezeu.

Răspunsul lui Dumnezeu față de răutatea mare a omului contaminat de păcat este deopotrivă mânie și bunăvoință.

Deși realitatea umanității post-paradis este că oamenii se nasc necredincioși, păcătoși și astfel sortiți morții, cartea seminței ne învață cum poate fi înfruntată această realitate sumbră a vieții.

Până unde poate să meargă păcatul omului necredincios şi cum îşi continuă Dumnezeu planul răscumpărării Sale faţă de om printr-o rămăşiţă?

În aparență, faptele omului religios pretind că pentru el Dumnezeu este vrednic de închinare. În realitate, momentele cruciale din viața sa îi arată necredința.

Adam și Eva au ajuns să cunoască binele și răul, însă procesul prin care ei au obținut acest lucru a implicat o răzvrătire împotriva adevărului și a sursei sale. Și-au dorit să fie ca Dumnezeu, însă în loc să cunoască binele și răul respingând răul și rămânând buni, ei resping binele și devin răi.

Neascultarea primilor oameni de Dumnezeu se află la baza păcatelor tuturor oamenilor - dobândirea înțelepciunii printr-un consilier paralel cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Creat perfect de Dumnezeu, omul incomplet învață să se încreadă în înțelepciunea lui Dumnezeu și să manifeste dragostea lui Dumnezeu față de aproapele său.

Atunci când înțelegi condiția perfectă în care a așezat Dumnezeu omul la început, poți înțelege condiția imperfectă a omului de după cădere și nevoia sa disperată de răscumpărare.

Cel care crede în Dumnezeul creator înțelege că El face ordine în dezordine, prin Cuvântul Său, ca astfel viața să înflorească.

O lume în care cartea Geneza este văzută ca o fabulă este o lume necreștină. Începutul creștinismului se află în Geneza 1:1, nu în Matei 1:1.

Relația unui credincios cu Dumnezeu este construită pe relația lui cu comunitatea credinței. Să învățăm ce înseamnă dedicarea uitându-ne la Isus, care a fost dedicat Tatălui până la moarte, și încă moarte pe cruce.

Darea de socoteală nu înseamnă să ne provocăm unii pe alții prin tot felul de reguli, ci să ne purtăm poverile unii altora prin Duhul Sfant, împlinind astfel legea lui Cristos.

Încurajarea altora este determinată de conștientizarea lucrării Evangheliei în viața lor.

Supunerea în smerenie unii față de alții este Harul prin care Dumnezeu ne poartă de grijă în mijlocul provocărilor din aceasta lume.

Libertatea creștină este Harul lui Dumnezeu, care se manifestă atunci când credincioșii se slujesc unii pe alții.

Cine pretinde că este iertat de Dumnezeu, dar nu iartă din inimă și fără limită păcatele fraților săi, demonstrează prin asta că încă nu a înțeles gravitatea propriilor sale păcate.

Iubirea dintre credincioși reprezintă testul suprem prin care pretenția credinței în Dumnezeu este validată sau invalidată.

Atunci când nu ne dorim să aparținem unii altora invocând diferențele, problemele sau păcatele noastre, cel mai probabil încă nu înțelegem natura și interdependența bisericii.

Dumnezeu nu este preocupat doar de ceea ce facem, El este în aceeaşi măsură preocupat de ce facem ceea ce facem şi cum ajungem să facem ceea ce facem.

 Etica creştină este o etică revelată, diferită de moralitatea statistică. Când etica e confundată cu moralitatea, elementele descriptive devin normative.

Atunci când recunoaştem dreptul de proprietate al lui Dumnezeu, toate hotărârile legate de cheltuirea banilor devin hotărâri spirituale.

Lucrarea Duhului prin Cuvânt, pe care lumea nu o poate înţelege, este noua lege a lui Cristos.

Înţelepciunea lui Dumnezeu este să trăieşti temându-te de Domnul în toate aspectele vieţii tale.

Răspunsurile oferite la această întrebare pot fie să apere biserica, fie să o distrugă.

Dumnezeu este autorul autorităţii spirituale, cât şi autorul autorităţii civile.

Dacă o teologie greşită ne conduce la o falsă siguranţă a mântuirii, o teologie sănătoasă, ancorată în Evanghelie, ne conduce la adevărata siguranţă a mântuirii.

Provocarea adevărată nu este dacă mântuirea se pierde sau nu, ci a face deosebire între un credincios adevărat şi un pretins credincios.

Atunci când te simți dezamăgit în slujire, soluția nu este negarea sau refularea, ci curajul de a înfrunta realitatea și durerea prin harul lui Isus.

Atunci când biserica traversează vremuri de somnolență spirituală, Dumnezeu cheamă credincioșii autentici să rămână treji prin predicarea Cuvântului, indiferent că pare potrivit sau nepotrivit.

Miza credinciosului integru în corectarea celui care se abate de la adevăr nu este câștigarea argumentelor, ci câștigarea sufletului din capcana diavolului.

Doar atunci când suntem întăriți în relații prin slăbiciuni, lacrimi și suferințe vom fi încurajați să-L mărturisim pe Cristos cu îndrăzneală, prin puterea lui Dumnezeu.

Credinciosul care nu învață să stea departe de cei care au o evlavie falsă. se afla în pericolul de a se rătaci, depărta de la credință și se expune singur multor suferințe.

Faptul că adesea Biserica este rănită de lideri iresponsabili nu o absolvă de responsabilitatea de a-i identifica și cinsti pe cei care o slujesc conducând-o bine.

Dilema Bisericii n-ar trebui niciodată să fie dacă să ajute pe cei aflați în nevoi materiale, ci să discearnă cine are într-adevăr nevoie de ajutor. 

Ideea centrală:Mustrarea devine o purtare de grijă reciprocă, o purtare blândă și nu aspră, atunci când este oferită într-un cadru de familie.

Apariția sau prezența exemplelor nesănătoase reprezintă un îndemn puternic adresat celor credincioși – fiți voi un exemplu sănătos!

Slujirea noastră trebuie să caute calitatea, iar calitatea slujirii noastre depinde de calitatea vieții noastre spirituale.

În vremurile din urmă, unii se depărtează de credință, pentru că nu iau în serios avertizările clare ale Duhului Sfânt pentru ei.

Un comportament adecvat în cadrul Bisericii se naște doar dintr-o înțelegere corecta a caracterului Bisericii.

Diaconii calificați sunt acei credincioși care inspiră și mobilizează biserica la a urma modelul lui Cristos de slujire.

Dumnezeu a creat bărbatul și femeia după chipul și asemănarea Sa, egali înaintea Lui. În același timp, El a prestabilit și locurile lor în societate, în familie și în biserică. Deși vorbim despre închinarea publică în comunitatea noului legamant, bărbatul și femeia rămân în aceleași sfere de responsabilitate. Deși Dumnezeu Tatăl este egal cu Dumnezeu Fiul, Fiul ascultă de Tatăl. Omul oglindește astfel relația din Trinitate atât la nivel de esență, cât și la nivel funcțional.

Ortodoxia care nu produce ortopraxie este o credință eșuată care trebuie avertizată și corectată de urgență.

Dragostea adevărată nu cere toleranță față de învățăturile nesănătoase, ci poruncește să fie îndepărtate de urgență.

Dacă rodul bogat al apostolului Pavel a fost urmarea sudoarei lui evanghelistice, nu avem cum să evităm concluzia că rodul pe care noi îl așteptăm va fi urmarea trudei noastre evanghelistice.

Dumnezeu ne-a chemat să fim părtași în lucrarea de câștigare a sufletelor, iar faptul acesta, că ne-a chemat pe toți să fim martori ai mântuirii Sale, dovedește prezența unei culturi în care se dezvoltă această lucrare.

Pavel a avut parte de lanţuri în slujire iar asta nu l-a descurajat. Din contră, în ciuda lanţurilor, Evanghelia a fost vestită, biserica a fost întărită iar sufletele au fost mântuite.

Adevărul lui Dumnezeu este Cel care întotdeauna schimbă, nu instrumentele noastre. Toţi termenii succesului Îi aparţin lui Dumnezeu.

Care sunt caracteristicile castigatorului de suflete:
Sinceritatea, implicarea afectivă evidentă, o dragoste autentică de oameni, caracterul sfânt, seriozitatea, blândețea

Într-o biserică ce este caracterizată de o cultură sănătoasă a evanghelizării, Evanghelia saturează toate lucrările bisericii.