Icoane ale iubirii

Doar creștinismul poate afirma un Dumnezeu iubitor care „S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2, 8). Dovada iubirii depline a lui Dumnezeu față de oameni este întruparea lui Hristos, adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu și oameni așa cum ne învață Fericitul Augustin (Confesiuni). Întruparea lui Hristos s-a realizat din iubire, o iubire deplină, vie, lucrătoare, jertfelnică, improprie, independentă și străină față de logica umană, „înțelegerea cea neînțeleasă” (Acatistul Bunei-Vestiri, icosul al 2-lea, Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, icosul al 2-lea), specifică unei ordini supra-logice și supra-umane și de aceea „adevărată și capabilă de a înfățișa adevărul lui Dumnezeu” (pr. G. Remete). Logosul înomenit nu este altceva decât iubirea perfectă a lui Dumnezeu devenită iubire slujitoare a oamenilor (pr. V. Mihoc). Creștinismul este singura religie a iubirii fiindcă în esența Ei, Ființa divină este iubire sacrificială – doar în creștinism existența lui Dumnezeu și iubirea sacrificială sunt una, doar creștinismul poate afirma un Dumnezeu iubitor care „S’a smerit pe Sine făcându-Se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (Filipeni 2, 8). Omul poate vorbi la propriu și cu certitudine despre iubire numai în măsura în care o experimentează personal, adică în măsura în care trăiește viața în Hristos, îl experimentează personal (de aproape) pe Dumnezeu-Iubire (1 Ioan 4, 16). Această experiere covârșitoare a iubirii depline îl va determina pe Sfântul Siluan Athonitul să exclame: „Ce fericiți suntem noi creștinii: ce Dumnezeu avem!”

„Omul autentic nu este egocentric ci exocentric, după modelul Sfintei Treimi” (Kallistos Ware) Plenitudinea existenței, proprie ființei divine, nu poate fi trăită de un singur eu, afirmă Părintele D. Stănilaoe (Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, pp.64-65; Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p.293, 308), fiindcă bucuria de unul singur nu e o bucurie deplină și, deci, nici plenitudine de existență. Iubirea presupune întotdeauna două eu-uri care se iubesc reciproc, într-o acceptare și dăruire deplină. Însă „numărul care reprezintă prin excelență distincția în unitate, sau unitatea explicită, este trei (…). Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, pp.319-320). Numai prin al treilea, iubirea celor doi devine generoasă, lipsită de egoismul exclusivist al unei relații strict biunivoce, capabilă să se extindă la subiecte în afara lor. Dumnezeu înseamnă „Celălalt” spunea Paul Evdokimov, iar Olivier Clément afirma la rându-i că „Dumnezeu se dăruiește oamenilor în funcție de setea lor. Unora, care nu pot bea mai mult le dă numai o picătură”, dar „i-ar place să dea valuri întregi” pentru ca și creștinii „să poată adăpa, rândul lor, lumea” (Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, prefață de Olivier Clément, traducere: Carmen Bolocan, Editura Polirom, Iași, 1996, p.19). În starea de „individ 3e” (egoist, egocentric, egolatru), omul nu se poate împlini și deci, mântui. El trebuie să înlăture egoismul, egocentrismul și egolatria, să se dăruiască pe sine altora (celuilalt), să se lupte cu patimile pentru a deveni nepătimitor, având nevoie de o viață în comuniune, după modelul treimic. Numai tratându-i pe ceilalți ca persoane, omul se poate desăvârși și împlini ca persoană. Omul nu este cu adevărat om decât dacă se pune în această relație de comuniune cu alții, după modelul Sfintei Treimi.

Iubirea de azi Doamne, ce e iubirea dacă nu frumosul din noi sădit de Tine arvună chipului de-Apoi? Doamne, cine e Iubirea dacă nu iertarea de azi a suferinței ce va fi când Tu în mine cazi răstignit în fiecare zi…? Hadrian-V. Conțiu (Bistrița, al XIII-lea Seminar Internațional de Medicină și Teologie, 12 mai 2014) Începem astăzi un nou ciclu de emisiuni, abordând, pe parcursul următoarelor luni, o altă temă fundamentală, și anume: Lucrarea tămăduitoare a iubirii sau Restaurarea chipului iubirii treimice în omul contemporan. Pentru început vom discuta, în contextul mai larg al preocupărilor noastre legate de iubire, și mai precis de Iubirea cea dătătoare de viață, despre Iubirea intertreimică – arhetipul iubirii umane. Preocuparea esențială a Bisericii, în calitate de casă a Dumnezeului Celui Viu, este problema vieții, scopul și misiunea ei fiind mântuirea omului. Aceasta nu poate fi atinsă decât prin păzirea poruncilor lui Hristos ce rânduiesc iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Sfântul Siluan Athonitul sublinia că iubirea vrăjmașilor e singura cale adevărată și sigură spre cunoașterea lui Dumnezeu, Care e Viață veșnică, prin venirea și rămânerea Lui în sufletul omului („Iar viața veșnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”, Ioan 17, 3; „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este cel ce mă iubește; iar cel ce Mă iubește pe Mine, iubit va fi de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui. (…) De Mă iubește cineva, el va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și Noi vom veni la el și ne vom face locaș la el”, Ioan 14, 21, 23). Porțile iubirii sunt permanent deschise tuturor, porunca „Iubiți pe vrăjmașii voștri” fiind reflexul în lume al Iubirii desăvârșite din sânul Sfintei Treimi; de aceea, această poruncă constituie piatra unghiulară a întregii învățături creștine, sinteză a teologiei, „viață din belșug” (Ioan, 10, 10), focul pe care Domnul a venit să-l arunce pe pământ (Luca, 12, 49), Lumina necreată arătată Apostolilor pe Muntele Tabor, limbile de foc în care Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, Împărăția lui Dumnezeu „venită cu putere” (Marcu, 9,1), împropriere și asumare a stării de fii ai Tatălui Celui din Ceruri, împlinire a ființei umane și desăvârșirea asemănării cu Dumnezeu (Matei, 5, 44-48). Iubirea deplină care soarbe neînsetat din iubirea intertreimică este în mod necesar precedată de iubirea față de vrăjmași. Purtătorul acestei iubiri, spunea același părinte, se face părtaș al Vieții veșnice, având în sufletul său o mărturie neîndoielnică, devine sălaș al Sfântului Duh și, întru Acesta, cunoscându-I autentic pe Tatăl și Fiul, trăiește deplin starea de Fiu al lui Dumnezeu, frate și prieten al lui Hristos și dumnezeu prin har (a se vedea Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul scrise de ucenicul său, arhimandritul Sofronie, ediția a II-a, apărută la Editura Deisis, Sibiu, în anul 2004, în traducerea părintelui prof. univ. dr. Ioan Ică). Emisiunea de față și cele care vor urma se înscriu în intenţia noastră de a evidenţia lucrarea tămăduitoare a iubirii, adică revărsarea în lume a iubirii dintre Persoanele Sfintei Treimi și rolul decisiv al iubirii în procesul de tămăduire, atât a aproapelui cât, mai ales, a sinelui (persoanei). Într-o primă emisiune este prezentată lucrarea iubirii dătătoare de viață, începând cu iubirea intertreimică ca și arhetip al iubirii umane, structură a supremei iubiri și temei al spiritualității creștine, cum o numea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, continuând cu lucrarea tămăduitoare, plină de

„Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat, acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat”. Sf. Maxim Mărturisitorul Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat în emisiunile precedente despre leacul, tipologia și efectele ei tămăduitoare. Am încheiat astăzi această tratare exhaustivă, zicem noi, a temei rugăciunii, discutând despre: metoda de rugăciune isihastă. Una dintre metodele fundamentale de tămăduire a sufletului este liniştea, în cel mai deplin sens a cuvântului. Omul contemporan caută tămăduirea aşezării sale lăuntrice îndeosebi pentru că e suprasolicitat şi hărţuit, iar lipsa sau pierderea liniștii creează tensiuni interioare greu de nesuportat, anxietate, nesiguranță (și consecințele acestora, bolile sufletești și cele trupești). Lumii noastre descurajate (și descurajante), confuze şi obosite, Ortodoxia îi îmbie perspectiva de a dobândi liniştea, isihia şi isihasmul fiind „cele mai eficiente medicamente care ajută la dobândirea sănătăţii lăuntrice”, așa cum le numește Mitropolitul Hierotheos Vlachos, în Psihoterapia ortodoxă. Știința Sfinților Părinți Un loc cu totul special în spiritualitatea ortodoxă este ocupat de „rugăciunea lui Iisus” (’Ίησοῦ εύχή) fiind considerată forma cea mai desăvârşită de rugăciune, care cuprinde în ea virtuţile tuturor celorlalte. Această rugăciune îşi are originea într-o veche practică de la începuturile monahismului, unii Sfinţi Părinţi atribuindu-i chiar o origine apostolică. Ea constă în rostirea neîncetată în gând (de unde numele, care i se dă adesea, de meditație ascunsă (κρυπὴ μελέτη) a unei formule scurte de rugăciune, care, dată fiind scurtimea ei, ușurează/facilitează rostirea necurmată a rugăciunii şi reculegerea necesară pentru ca rugăciunea să fie curată. În cadrul acestei practici au fost folosite diferite formule de rugăciune scurtă, însă una dintre ele s-a impus începând din secolele V-VII, ajungând formula tradiţională a rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” Uneori acestei formule i se adaugă „pe mine păcătosul/sau păcătoasa”, iar alteori apare prescurtarea „Iisuse, miluiește-mă!”.

„Bucurați-vă’ntotdeauna, rugați-vă ne’ncetat.” (1  Tesaloniceni 5, 16-17) Am început în urmă cu câteva săptămâni abordarea unei teme fundamentale, rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei, și am discutat pe îndelete despre ceea ce Sfinții Părinți au numit leacul rugăciunii. Am continuat, în emisiunea de față, să discutăm despre rugăciune, aducând, de data aceasta, în prim plan, tipologia rugăciunii. Foarte mulţi sunt cei care au încercat să clasifice rugăciunea, utilizând diverse criterii. Sintetizând, se disting trei criterii mai importante: conținutul, subiectul și forma de exprimare. După conţinut, rugăciunea poate fi împărţită în trei tipuri: rugăciunea de laudă (de preamărire), de mulţumire şi de cerere. După subiectul care o exprimă, rugăciunea poate fi de două feluri: personală şi publică. După forma de exprimare, rugăciunea poate fi lăuntrică şi verbală: Un interesant punct de vedere (şi bine documentat în acelaşi timp) asupra „felurilor de rugăciune” are părintele Tomáš Špidlík (Spiritualitatea Răsăritului creștin. II. Rugăciunea, Editura Deisis, Sibiu, 1998), care încadrează rugăciunea concret, în viaţa spirituală a Răsăritului, menţionând variatele forme şi manifestări uzate cu o mare spontaneitate de autorii duhovniceşti. Se poate vorbi și de o tipologie calitativă a rugăciunii. În acest sens, se identifică mai multe trepte, și anume cinci trepte calitative (așa cum ne învață Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop și Mitropolit Andrei): rugăciunea întinată, rugăciunea timpului pierdut, rugăciunea minţii, rugăciunea cu mintea în inimă și rugăciunea curată, extazul sau răpirea, culmea cea mai înaltă a rugăciunii, apofatismul deplin, în care omul nici nu mai are un rol deosebit, lucrarea făcând-o Duhul Sfânt (cf. Romani 8, 26).

„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog.” (Evagrie Ponticul)   Am început săptămâna trecută o nouă serie de emisiuni în care am promis abordarea unei teme fundamentale: rugăciunea ca experiență a iubirii și a veșniciei. Am continuat în emisiunea de față să discutăm despre ceea ce Sfinții Părinți au numit: leacul rugăciunii. Evagrie Ponticul spune că păcatul şi patimile sunt forme de boală şi rădăcină a tuturor bolilor, de aceea, omul, trebuie să-I ceară lui Dumnezeu iertarea şi curăţirea de ele, rugăciunea fiind „urcușul minții spre Dumnezeu” (ea tămăduindu-l de patimile sale pe care le dezrădăcinează din fiinţa sa şi le nimiceşte cu totul); „Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat eşti teolog” ne spune Evagrie Ponticul, în Cuvânt despre rugăciune…, Filocalia, vol. I. Virtutea tămăduitoare a rugăciunii se vădeşte deci, în primul rând, în izbăvirea de păcat, căci aşa ne învaţă Sfântul Apostol Ioan spunându-ne că păcatele ne-au fost iertate „pentru Numele Lui” (1 Ioan 2, 12). Rugăciunea este o „experienţă a vieţii veşnice” (Sf. Sofronie Saharov), „e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului” (Preacuviosul Părinte Daniil (Sandu Tudor) de la Rarău, „respiraţie duhovnicească” (Sf. Ioan de Kronstadt); rugându-ne, respirăm Duhul Sfânt („rugaţi-vă întru Duhul Sfânt”, Iuda 1, 20). Rugăciunea este, așa cum spunea Sf. Sofronie Saharov, o creaţie fără sfârşit, pentru că prin ea se dăruieşte omului privilegiul de a deveni împreună-lucrător cu Dumnezeu la întregirea sa ca persoană. Deschiderea inimii în rugăciune tămăduieşte personalitatea omului. Rugăciunea pornită din credinţă şi întărită de nădejde, trebuie să fie pătrunsă de iubire. Cunoscând că „iubirea desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4, 18) credinciosul intră în comuniune cu Părintele său, făcând din rugăciune un act de adorare a măreţiei şi frumuseţii divine, şi, în acelaşi timp, mijlocul de înălţare în sferele înalte ale iubirii lui Dumnezeu.

„Pe toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi ca le-aţi şi primit, şi le veţi avea” (Evanghelia după Marcu 11, 24).   Vă reamintim, am discutat în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând, pe de o parte, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, arătând că Teologia este rod al psihoterapiei dar şi metodologie a ei, iar pe de altă parte ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului și am discutat despre terapia sufletului după Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți. Am început o nouă serie de emisiuni în care vom aborda tema rugăciunii ca experiență a iubirii și a veșniciei, pentru început aplecându-ne, în această emisiune și în cea viitoare, asupra leacului rugăciunii. Prin rugăciune, omul stă în faţa lui Dumnezeu, vorbeşte şi se uneşte cu El, deschizându-se cu toată ființa harului dumnezeiesc, ne spune profesorul Jean-Claude Larchet, în Terapeutica bolilor spirituale. Rugăciunea este cea mai importantă cale de mântuire a sufletului fiind metoda cea mai eficientă de vindecare a bolilor sufleteşti, după cum afirma Mitropolitul Hierotheos Vlachos în Psihoterapia ortodoxă... Este singura cale a apropierii de Dumnezeu şi asta nu fiindcă El ar fi cu adevărat departe ci din pricina înstrăinării determinate de păcat. Dumnezeu este mai aproape de om decât însăși inima sa. Rugăciunea este cauza locuirii desăvârşite a harului în om. Fără rugăciune, omul nu poate face nimic (Ioan 15, 5); prin ea, toate îi sunt omului cu putinţă, căci, Îl cheamă în ajutor pe cel „ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20).

Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu! Am început să discutăm în emisiunile trecute despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând pentru început psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, și arătând că Teologia este rod al psihoterapiei şi metodologie a ei; apoi, ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului, iar tema emisiunii de față este: Terapia sufletului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi. Pentru a deveni templu al Duhului Sfânt şi locaş al lui Dumnezeu, creştinul trebuie să-şi cureţe lăuntrul său, iar după ce s-a învrednicit de părtăşia cu Duhul, să se menţină în curăţie. Acestea constituie tocmai obiectivul psihoterapiei. Metodologia psihoterapeutică nu este un exerciţiu antropologic, iar obiectivul ei nu este de a-i face pe oameni mai sociabili, ci de a-i călăuzi spre comuniunea cu Dumnezeu. Deşi Sfinţii Părinţi erau perfecţi conştienţi de acest obiectiv al metodologiei psihoterapeutice, ei cunoşteau natura umană, atât de diversă, complexă şi problematică. Adevăratul scop al psihoterapiei ortodoxe nu este slobozirea de patimi, ci dobândirea comuniunii cu Dumnezeu. Desigur, în Biserică sunt vârste, trepte şi situaţii diferite. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, unii oameni păzesc poruncile de frica iadului, alţii din dorinţa de a ajunge în Rai, iar alţii din dragoste pentru Mântuitorul Hristos; primii sunt robi, cei de-ai doilea sunt lucrători năimiţi, iar cei de-ai treilea sunt copiii lui Dumnezeu. Pentru a ajunge pe această a treia treaptă este nevoie de tratament neîntrerupt şi de vindecare deplină. Vindecarea patimilor nu este în exclusivitate o lucrare omenească şi nici una exclusiv dumnezeiască. Este necesară împreună-lucrarea, sinergia, dintre Dumnezeu şi om, care scoate în evidenţă lucrarea teandrică a Bisericii. Purificarea omului de patimi are loc prin energiile Mântuitorului care ni se împărtăşesc prin întreaga viaţă duhovnicească pe care o trăim în Biserica Ortodoxă.

„Dacă eşti teolog, roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.” (Evagrie Ponticul)   Am discutat în emisiunea trecută despre metodologia psihoterapiei ortodoxe, abordând, pentru început, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufletești, arătând că Teologia este rod al psihoterapiei şi metodologie a ei. În cele ce urmează, ne-am aplecat asupra procedeelor de vindecare a sufletului. Procedeele terapeutice folosite în Ortodoxie, fixate ca şi metode de purificare a sufletului, reprezintă condiţii subiective ale tămăduirii înscrise, alături de tămăduirea prin Sfintele Taine (condiţiile obiective), în condiţiile generale ale tămăduirii având drept model pe Marele Tămăduitor care este Hristos. Fiind o ştiinţă psihoterapeutică, Ortodoxia are datoria de a explica metodologia terapiei sufletului şi a minţii (care de multe ori, la Sfinţii Părinţi, alcătuiesc o singură unitate). Unul din mesajele pe care Biserica Ortodoxă trebuie să-l împărtăşească lumii contemporane atât de debusolate şi dezaxate este acela al existenţei de netăgăduit a bolilor sufletului (alături de cele ale trupului, mult mai uşor observabile, prin evidenţa lor pragmatică, de netăgăduit) şi, în acelaşi timp, al mijloacelor de vindecare a lor. Pentru a ne vindeca este esenţial să conştientizăm starea de boală care ne apasă şi să vrem a ne vindeca. Cunoaşterea de sine este primul  pas spre vindecare fiindcă omul care nu este conştient că suferă de o anumită boală nu se duce la doctor.

„Omul este cât iubirea, măsura lui e dată de iubirea lui. Iubirea mea, măsura mea?” (Pr. Prof. univ. dr. George Remete, Leacuri contra evlaviei) Am abordat în ultimele săptămâni, parcurgând serii de emisiuni grupate pe teme, în contextul mai larg al discuției noastre despre Psihoterapia de responsabilizare și psihologia existențialistă – alternative ale psihoterapiei convenționale, subiecte inedite, precum: Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie, dar și Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, teme care au meritat, considerăm, toată atenția noastră, și ne-am întrebat, totodată, reflexiv, dacă ”bolile psihice sunt un mit sau o realitate explozivă”?... În emisiunea de față ne-am aplecat asupra metodologiei psihoterapiei ortodoxe, abordând, pentru început, psihoterapia ortodoxă sau tămăduirea bolilor sufleteşti. S-a spus despre ortodoxia contemporană că recuperează (reactualizează) sensul noțiunii de psihoterapie. Termenul de „psihoterapie ortodoxă” a apărut ca o adaptare firească a Bisericii la problemele conceptuale ale culturii contemporane, atât ca o provocare adresată tuturor psihoterapeuților, cât și ca o ieșire în întâmpinarea oamenilor. Ortodoxia nu aşteaptă sfârşitul istoriei sau al timpurilor. Trăind viaţa în Hristos, ne pregătim să întâmpinăm sfârşitul istoriei, experimentând astfel viaţa aşteptată după a doua venire a lui Hristos (Sfântul Simeon Noul Teolog). Ortodoxia oferă viaţă veşnică, transformând viaţa biologică, preschimbând şi sfinţind oamenii; ea este un mod de viaţă (un modus vivendi), cum spunea Părintele Rafail Noica. Viaţa duhovnicească este o călătorie dinamică ce începe cu Botezul, care este purificarea „chipului”, şi continuă printr-o vieţuire ascetică îndreptată spre dobândirea „asemănării”, adică a comuniunii cu Dumnezeu. În acest interval, iubirea îşi are locul ei bine conturat, constituind axa de echilibru, ţesătura ce împlineşte, lumina ce călăuzeşte. Esenţa creştinismului (a vieţii duhovniceşti) constă în vindecarea (sau tămăduirea) omului de patimi, astfel încât comuniunea uman-divin să fie posibilă.

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice”  (Friedrich Nietzsche)   Am păstrat acest motto pentru întreaga serie de emisiuni pe care le-am dedicat unei teme speciale și inedite, Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă pe care am încheiat-o în emisiunea de față. Vă reamintim, am discutat despre biografia lui Viktor Frankl (născut la data de 26 martie 1905 și trecut la cele veșnice în 2 septembrie 1997), profesor, psihoterapeut, neurolog și psihiatru vienez, fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie”, școala de logoterapie, precum și despre rădăcinile adânci ale acestei psihoterapii, Frankl accentuând lucrarea sau puterea izbăvitoare a iubirii, înțelegând că „izbăvirea omului este prin iubire și în iubire”. Totodată, am discutat despre disperare, o „suferință fără sens”, despre vidul existențial, care are la bază, o frustrare existențială cauzată de alterarea voinței de sens, dar și despre cele trei căi prin care omul poate găsi un sens în viață, logoterapia fiind o psihoterapie centrată pe sens, focusându-se mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmărește să-l dea viitorului său. Unul dintre cele mai importante aspecte ale logoterapiei propuse de Viktor Frankl, și care a fost abordat în emisiunea de față, este ceea ce el numește noodinamica sau „dinamica existențială într-un câmp de tensiune polar”, unul dintre poli fiind reprezentat de sensul care trebuie împlinit, iar celălalt de către omul însuși, care trebuie să-l împlinească. În demersul său de căutare a sensului, omul poate dobândi mai degrabă o stare de dezechilibru decât una de echilibru. În viziunea lui Frankl tocmai această tensiune (intrinsecă), dintre ceea ce omul a făcut deja (ceea ce este) și ceea ce ar trebui să mai realizeze (ceea ce ar trebui să devină), este condiția indispensabilă pentru sănătatea mintală. Ceea ce i se cere omului în logoterapie nu este îndurarea lipsei de sens a vieții, ci mai degrabă suportarea incapacității de a înțelege, în termeni raționali, sensul necondiționat al vieții („Logosul este mai profund decât logica”). Sintetizând cele spuse anterior (în cele patru emisiuni pe care le-am dedicat acestui subiect), se observă că logoterapia propusă de Viktor Frankl se sprijină pe următoarele puncte principale sau principii de bază: a) Cele trei premise de bază ale logoterapiei sunt libertatea voinței, voința de sens și sensul vieții; b) Distincția între nevrozele noogene și cele psihogene. c) Logoterapia își fundamentează tehnica numită intenție paradoxală pe un dublu fapt: pe de o parte, frica (teama) produce tocmai lucrul de care persoana se teme (anxietate anticipatorie), iar pe de altă parte, hiperintenția (intenția forțată) face imposibil tocmai lucrul pe care omul și-l dorește. d) Conceptul de optimism tragic presupune că viața își păstrează sensul potențial în orice condiții, chiar și în cele mai nenorocite (tragice); este extrem de sugestiv imperativul lui V. Frankl: „trăiește ca și cum ai trăi a doua oară, iar prima dată ai fi acționat la fel de greșit pe cât ești acum pe cale să o faci”. e) Întâlnirea existențială cu logoterapeutul, care are o însemnătate mai mare decât metoda utilizată (fără a se subestima metodologia specifică procesului psihoterapeutic). „Rolul logoterapeutului constă în a lărgi și a extinde câmpul vizual al bolnavului, astfel încât întregul spectru al sensului vieții și al valorilor morale să devină vizibil”.

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Viktor Frankl evidențiază trei căi prin care omul poate găsi un sens în viață: 1, prin muncă (înfăptuire), adică prin ceea ce el numește „viață activă”, prin intermediul căreia omul „creează valori muncind în mod creativ” sau „săvârșește o faptă anume” (valori creatoare); 2, printr-o „viață pasivă”, contemplativă, în care omul nu creează, ci primește în dar (experimentează) ceva de care se poate bucura, cum ar fi frumosul, binele, adevărul din natură și cultură, sau cunoaște pe cineva în intimitatea și unicitatea ființei sale, prin iubire (valori experiențiale); 3, prin suferință (inevitabilă) și atitudinea pe care omul o poate avea în fața acesteia și a întregii sale palete de restricționări (fie impuse din afară, de condițiile exterioare sau de societate, fie din interior, care țin de sănătatea fizică, psihică sau sufletească), transformând-o în împlinire/devenire personală (valori atitudinale). Viktor Frankl a observat că omul contemporan suferă în principal de probleme existențiale. Actualitatea și valoarea logoterapiei, dar și convergența cu psihoterapia de responsabilizare propusă de părintele Filothei Faros (despre care am discutat în emisiunile trecute), sunt evidente (și) din observația lui Frankl că, de multe ori, psihiatrul de azi vede în fața lui mai multe probleme umane decât simptome clinice specifice (nevrotice). În mai multe rânduri vorbește despre vidul existențial ca despre un fenomen global, de actualitate („nevroza de masă a prezentului”), cauzat de negarea faptului că viața ar avea vreun sens, o frustrare existențială. Logoterapia reprezintă, așadar, o psihoterapie centrată pe sens, focusându-se mai degrabă asupra viitorului, adică asupra sensului pe care pacientul urmărește să-l dea viitorului său.

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Am păstrat același motto fiindcă, în emisiunea trecută, am început o discuție (interesantă spunem noi) legată de Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă care a fost tratată și în emisiunea de față. Am discutat, printre altele, despre biografia lui Viktor Frankl, profesor, psihoterapeut, neurolog și psihiatru vienez, fondatorul a ceea ce s-a numit ulterior „cea de a treia școală vieneză de psihoterapie”, școala de logoterapie, precum și despre rădăcinile adânci ale acestei psihoterapii cu un caracter cu totul și cu totul aparte. Frankl accentuează lucrarea/puterea izbăvitoare a iubirii, înțelegând că „izbăvirea omului este prin iubire și în iubire”, fiindcă iubirea este singurul mod (singura cale) în care îl putem cuprinde (înțelege) pe celălalt în nucleul cel mai lăuntric (miezul cel mai intim) al personalității sale (numai iubind putem deveni conștienți pe deplin de esența unei alte ființe omenești). Prin iubire putem vedea în celălalt potențialul încă neactualizat. Iubindu-l pe celălalt, îi permitem să își actualizeze potențialul, fiindcă doar „făcându-l pe cel iubit conștient de ceea ce poate fi și deveni”, el poate face „ca aceste potențialități să devină realitate”.

„Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate să suporte aproape orice” (Friedrich Nietzsche) Am abordat în emisiunile trecute o temă inedită, Psihoterapia de responsabilizare în viziunea Părintelui Filothei Faros sau riscul de a iubi în psihoterapie. În emisiunea de față și în cele ce vor urma, am discutat despre Logoterapia lui Viktor Frankl și dinamica existențială, o temă care merită de asemenea, considerăm, toată atenția noastră. În ultimii ani, în spațiul occidental, au fost create diferite școli psihologice pentru a studia problemele legate de lumea interioară a omului, o caracteristică evidentă a zilelor noastre fiind căutarea unei forme cât mai eficiente de psihoterapie. Omul de azi este deturnat de la un curs al vieții firesc și sănătos, invadat de probleme răscolitoare și, prin urmare, de boli de natură psihică, acestea fiind, din perspectiva psihoterapiilor laice, expresia unor dezechilibre psihice datorate unor diverși factori (specifice mai ales marilor aglomerări urbane), încercărilor de evadare din lumea reală, devenită insuportabilă, într-una imaginară și refugiul în iresponsabilitate ș.a. O cauză majoră a bolilor psihice este, în viziunea dr. Viktor E. Frankl, fondatorul logoterapiei, lipsa de sens a vieții, manifestată sub forma așa-numitului vid existențial, boala specifică a lumii contemporane, în care domină starea de gol și de neputință. Frankl afirmă necesitatea unui suprasens în viața omului, această teză provenind din observarea caracterului limitat al lumii și al tuturor sensurilor legate de ea (el nu numește însă în nici un fel acest sens ultim al vieții).