Presa internaţională

Statistic, anul 2023 a consemnat cel mai ridicat nivel al produsului intern brut (PIB) înregistrat pentru țara noastră, peste 1.600 miliarde de lei, adică mai mult de 320 de miliarde de euro. Vestea proastă este că sistemul medical din România nu a simțit că economia “o duce bine”.

Vestea bună este că românii au astăzi alternative la sistemul medical de stat, prin asigurările voluntare de sănătate, iar acestea, pe lângă utilitatea lor pentru pacient, scutesc statul de cheltuieli în plus cu asiguratul. Cum? 

Aflăm de la Ion VACIU, Președinte Digital Transformation Council și Cristian-Dorel LĂCĂTUȘ, trainer și specialist asigurări.

Jurnal de știri

In primul mesaj după ce PSD-PNL a decis să nu îi mai susțină candidatura, Cătălin Cîrstoiu a transmis că nu a fost decizia sa de a se retrage din cursa pentru Primăria Capitalei, întrucât „un medic nu abandonează niciodată”. După ore in sir de ședință, PNL și PSD au rupt alianța la București. Gabriela Firea și Sebastian Burduja vor candida pentru Primaria Generala. 

Raport al Departamentului de Stat: Corupția e larg răspândită și în presă și în instituțiile de stat

Un nou raport critic al Departamentului de Stat! Documentul arată că la nivelul instituțiilor de stat corupția este ”larg răspândită” și că mecanismele de finanțare a presei sunt ”corupte” – cu referire la banii dați de partidele politice catre mass media. Este un semnal de alarmă, libertatea presei ca și o justitie independentă sunt  cruciale pentru o democrație funcțională, spune Elena Calistru, preşedinte al Asociaţiei Funky Citizen. Un interviu in aceasta seara.  

Armata trebuie să fie atractivă, spune președintele Klaus Iohannis, după eșecul recrutărilor MApN

E nevoie de mai multă atractivitate pentru recrutări – „soldă pe măsura implicării fiecărui militar” și mai multă publicitate pozitivă. Iată ce spune șeful statului, dupa o prima etapa de recrutari care n-a fost un succes. MApN a anuntat ca  doar patru din zece candidați au fost recrutați din peste 5000 de posturi de soldaţi scoase la concurs. Cei mai mulţi nu au trecut proba fizică.

Franța se luptă cu un fenomen inedit: răzbunările pe internet

Iar in Franta, ia amploare un fenomen care pune presiune pe sistemul judiciar: răzbunarea inițiată pe internet. Premierul Gabriel Attal promitea, recent, o serie de măsuri pentru a-l combate si invita la o mobilizare generală împotriva acestui fenomen.

Jurnal de știri

Învăţaţi franceza cu Ada, o pianistă venită de la Moscova. Suntem la târgul de vechituri Marché Vernaison. Ada vrea să afle cum trebuie să negociezi preţul unui obiect. Trebuie să ştiţi că târgul de vechituri este unul dintre rarele locuri din Paris unde preţul poate fi negociat. Pentru asta trebuie să cunoşti bine de tot valoarea produselor...

Marché Vernaison : cel mai vechi târg cu obiecte de ocazie

Créé en 1925

Le berceau historique des Puces

Resté le plus fidèle aux "Puces" d'autrefois

Des allées pittoresques, traces du développement improvisé du marché

Histoire

Romain Vernaison est concessionnaire aux halles centrales de Paris.

Il loue des chaises dans les jardins publics.

Il achète en 1920 le terrain à Saint-Ouen.

Il fait construire des stands en bois préfabriqués puis installe l’eau et l’électricité.

Il loue ces stands aux chiffonniers qui deviendront les brocanteurs.

Paradisul mărunţişurilor (« bric à brac ») şi al colecţionarilor

La marchandise

Le marché vend des objets très divers et « dans leur jus » : l’objet est vendu dans l’état où il a été trouvé.

On y trouve tout : Argenterie, meubles, céramiques, cadres anciens, objets scientifiques, éventails anciens, perles, jouets anciens, objets d'écoliers, services de verres et de table, accessoires de mode, et beaucoup d’objets inattendus.

Un cabaret historique

Le bistrot - guinguette « Chez Louisette » : C’est ici que de grands noms de la chanson française comme Edith Piaf ou Georgette Lemaire ont débuté.

Sfaturi pentru negocierea preţului

Il faut savoir le faire avec délicatesse.

Toujours apprécier la marchandise que vous souhaitez acheter : « J’aime beaucoup ce ruban » ; « C’est un très beau meuble » ; « C’est un objet rare »…

Si vous critiquez tout de suite : « C’est pas terrible ! » ou « Oh, il y a un défaut… », le marchandagesera difficile.

Montrez que vous connaissez la valeur de la marchandise. 

Exemple de dialogue :

J’aime beaucoup ce ruban. Ça coûte combien ?

Il y a 4 mètres pour 120 euros.

Est-ce que vous pouvez me faire un prix ?

Ecoutez, maximum… je pourrai vous le faire à 100 €.

90 € ?

Alors, on peut couper la poire en deux : je vous propose 95€.

D’accord !

Alors on fait affaire !

Întrebarea pusă de Ada

Ada :Est-ceque toutes les choses sont vraiment très anciennes, historiques ?

Marchande : Les premières broderies que j’ai, justement, vous êtes devant. Ce sont des broderies du 16^e et du 17^e siècle.

Après, je suis spécialisée dans les broderies, dans les soieries et dans les costumes anciens. Les premiers costumes que je peux acheter, ce sont des costumes du 18^e siècle et après, je m’arrête aux années 20.

Ada :Et par exemple, ça, avec des fleurs … ?

Marchande :Alors, ça, ce sont des galons pour l’ameublement. Sûrement, c’était une toile qui a été imprimée au 19^e siècle. C’est imprimé à la planche.

Linkuri utile:

Office du tourisme de Saint-Ouen : http://www.st-ouen-tourisme.com/fr/decouvertes/fiche/1927-visitez-le-marche-aux-puces.html

Învăţaţi franceza cu Ada, o pianistă rusă de 26 de ani. Ada îşi doreşte să viziteze un talcioc pentru că aşa ceva nu există la ea în ţară. Ne vom plimba prin Marché Biron, specializat în antichităţi, acompaniaţi de preşedinta târgului Frédérique Morel.

Piaţa de vechituri în cifre

Date de création : 1885

1^er marché d’antiquités au monde

4^ème site touristique de France

15 marchés

1700 marchands

11 km de rues et ruelles

35 restaurants et snacks

5 millions de visiteurs chaque année

Plus de la moitié des achats destinés à l'export

Târgurile şi specificul lor

Vânzător de ocazie sau vânzător de antichităţi ?

Un même métier :

Revendeur d'objets d'occasion

Trouver des objets anciens : meubles, tableaux…

Les revendre en exerçant un bénéfice.

Une offre différente :

Un brocanteur

Il vend des objets en l'état, qui n’ont pas été restaurés.

Il vend toutes sortes d'objets : bibelots, tableaux, meubles, etc.

Un antiquaire

Il sélectionne ses objets et propose une offre homogène.

Il est spécialisé : il vend un genre ou un style d’objets, par exemple des instruments de musique anciens, des jouets anciens, des tableaux XIXème et XXème, des faïences ou des objets scientifiques...

« Art déco » sau « Art nouveau »

L’art nouveau

L’art déco

mouvement artistique entre 1895 et 1905

mouvement artistique de 1910 à 1930

utilisation de lignes courbes, de couleurs

formes géométriques

Il s’inspire de la nature, des arbres, des fleurs, des animaux.

utilisé surtout dans l’architecture et le design

Întrebarea pusă de Ada

Ada :Pourquoi on dit Marché aux Puces ? D’où vient ce terme ?

Frédérique Morel :Le Marché aux Puces vient du fait que les premiers marchands étaient des personnes qui au départ vendaient des matelas à Paris, et dans ces matelas on disait qu’il y avait des puces et on appelait aussi les matelas « des puciers » à cause de ça.

Peu à peu les gens ont été écartés de Paris parce que ça ne correspondait pas au standing de la capitale, donc on les a poussés vers l’extérieur, ils sont arrivés à Saint-Ouen. Biron a été créé en 1925 comme Vernaison.

Linkuri utile:

Le Marché aux Puces de Saint-Ouen : http://www.marcheauxpuces-saintouen.com/1.aspx

Le M arché Biron : http://www.marchebiron.com/

Învăţaţi franceza cu Nabil, un tânăr marocan care este la Paris de un an şi jumătate. La el în ţară locuia la malul mării, motiv pentru care la Paris se plimbă adesea pe malurile Senei pentru că aşa îşi aduce aminte de locurile natale. Ar vrea să afle mai multe despre activităţile care au loc pe cheiuri. Axelle Carlier, ghidul nostru care are un blog despre Paris numit « Paris Zigzag », îl duce la grădina Tino-Rossi de pe cheiul Saint-Bernard.

Cele două insule ale Parisului

Sfânta Genoveva, sfânta care patronează Parisul

Sur le pont de la Tournelle, une statue moderne représente Sainte Geneviève, la sainte patronne de Paris. Elle protège symboliquement la ville contre les envahisseurs venant de l’Est.

Histoire de Sainte Geneviève :

Née à Nanterre vers 420

Quand en 451 les Huns de Attila menacent la ville, elle persuade les Parisiens de ne pas s’affoler et de rester. Elle acquiert ainsi un grand prestige.

En 475, le chef franc, Childéric, assiège Paris et veut affamer ses habitants. Elle se rend en Champagne pour rapporter des vivres en bateau sur la Seine.

Après sa mort vers 500, sainte Geneviève continue de protéger Paris. A plusieurs reprises, la procession de ses reliques à travers la ville écarte l’ennemi.

Elle a donné son nom à la montagne Sainte-Geneviève, la colline où se trouve le Panthéon (qui était à l’origine l’église Sainte-Geneviève), et la bibliothèque universitaire Sainte-Geneviève.

Activităţile de pe malurile Senei

Quai Saint-Bernard : jardin Tino-Rossi (musée d’art contemporain en plein air), les soirs d’été, danse (salsa, rock, tango…), pique-nique

Concorde : clubs, péniches luxueuses

Jussieu, quai de l’Arsenal, pointe de l’île Saint-Louis : pique-nique, boire des verres entre amis

Bibliothèque François-Mitterrand : jeune, branché, bars à cocktail, musique électronique

Paris Plages : l’été sur la rive droite, jeux de sable, piscine, pétanque, concerts…

Extras sonor

Axelle :Alors les Parisiens, donc, viennent sur les bords de Seine depuis très longtemps. Déjà en 1900, ils venaient se baigner. Les Parisiens péchaient, lavaient leurs chevaux, faisaient leur linge ici sur les quais. Donc les quais ont toujours été très fréquentés pour la détente, le loisir, la maison, mais vraiment les clubs et les bars, ça c’est très moderne.

Nabil :Et on peut nager toujours ici  dans la Seine ou… ?

Axelle :Alors non, maintenant elle est très polluée à cause surtout des bateaux, des péniches, des Bateaux-Mouches, donc on ne peut plus du tout se baigner dans la Seine ! C’est très dangereux, je le déconseille !

Linkuri utile:

Le blog « Paris Zigzag » : http://www.pariszigzag.fr/histoire-insolite-paris/histoire-des-quais-de-seine

Les nouveaux aménagements sur les quais rive gauche : http://bergesdeseine.paris.fr/

Paris Plages : http://www.paris.fr/parisplage

Învăţaţi franceza cu Nabil, un marocan de 32 de ani. La Paris, îi place să se plimbe pe malurile Senei, dar nu a fost încă pe vapor ca să vadă Parisul de pe Sena. Vom face deci o plimbare cu Batobus-ul alături de Axelle Carlier, ghid turistic, care ne va explica importanţa istorică, geografică şi comercială a Senei.

Batobus : naveta de pe Sena

Billets :

Le pass 1 jour, 2 jours, 5 jours ou annuel

Le pass « Paris à la Carte » : Batobus + Bus OpenTour dans Paris

Particularité :

On peut monter et descendre à la station qu’on veut et autant de fois qu’on veut.

Il n’y a pas de guide à bord.

Horaires :

hiver de 10h à 19h, été de 10h à 21h

Fréquences :

toutes les 20 à 25 minutes

8 stations

Rive gauche : Tour Eiffel, Musée d’Orsay, Saint-Germain-des-Près, Notre-Dame, Jardin des Plantes 

Rive droite : Hôtel-de-Ville, Louvre, Champs-Elysées

Flotte :

6 bateaux

Capacité :

200 passagers par bateau

Podurile de pe Sena 

37 ponts  traversent la Seine dans Paris. D’est en ouest, en voici quelques-uns :

Le plus récent : la passerelle piétonne Simone-de-Beauvoir (relie le parc de Bercy à la Bibliothèque François-Mitterrand)

Le plus ancien : le Pont-Neuf (traverse la pointe ouest de l’île de la Cité)

Le pont des Arts (passerelle piétonne, relie le Louvre à l’Institut de France)

Le pont Alexandre III (de l’esplanade des Invalides au Petit Palais)

Le pont d’Iéna (de la tour Eiffel au Trocadéro)

Le pont de Bir-Hakeim (traverse l’île aux Cignes, comprend un étage pour le métro)

Le pont Mirabeau (a inspiré un poème de Guillaume Apollinaire : « sous le pont Mirabeau coule la Seine »)

Extras sonor

Axelle : Et on arrive donc sur l’île de la Cité qui, en fait, est vraiment l’origine de Paris, là où les Gaulois et les Romains se sont installés, parce que c’était une défense naturelle d’être sur une île entouré d’eau, donc c’est vraiment le cœur historique de Paris.

Nabil : C’est là où il y a Notre-Dame de Paris, je pense.

Axelle : Exactement, c’est là où il y a Notre-Dame de Paris…

Jusqu’au XIIIe siècle, Paris ce n’était que l’île de la Cité, donc en fait ça commençait à l’est à la Tournelle et ça finissait à l’ouest au square du Vert-Galant, c’est tout.

Linkuri utile:

Le Batobus : http://www.batobus.com/

La Seine : http://www.paris.fr/pratique/eau/la-seine/p1314

Theodor Stolojan spune despre retragerea lui Cătălin Cîrstoiu din alegerile pentru Primăria Capitalei de către PSD și PNL că ”toată treaba începe să pară extrem de neserioasă”.

Fostul premier Theodor Stolojan crede că e prea târziu pentru schimbarea candidatului la alegerile pentru Primăria Capitalei: ”Punctul meu de vedere este că dacă se renunță acum la doctorul Cîrstoiu, e a doua eroare care se face, pentru că prima eroare a fost să se meargă cu candidat unic la Primărie (...). Toată treaba începe să pară extrem de neserioasă (...). E prea târziu, deja, adică suntem în ceasul al doisprezecelea”.

Liberalul mai spune că decizia coaliției este în favoarea actualului primar, Nicușor Dan.

Maghiarul Fucsovici a cucerit titlul Țiriac Open după ce a trecut de trei dintre cei mai tari favoriți ai turneului de 500.000 de euro. Deși turneul s-a desfășurat la baza pe care o deține, Ilie Năstase regretă că arenele BNR nu mai pot găzdui turnee de tenis, și îl ia la rost pe guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu. Tudor Furdui face o sinteză a turneului de la București.

Negocierile pentru formarea unei coaliții de guvernare în urma alegerilor parlamentare de miercurea trecută au intrat în impas după ce Curtea Constituțională a decis că actualul președinte al țării, Zoran Milanovic, nu va putea conduce viitorul guvern, chiar dacă demisionează din funcție, transmite publicația Index.

"Președintele a fost avertizat de la bun început că nu poate participa la campania electorală, decât dacă demisionează din funcție înaintea scrutinului. Toți cetățenii acestei țări, fără excepție trebuie să respecte Constituția și legile”, a declarat într-o conferință de presă președintele Curții Constituționale, Miroslav Separovic, potrivit sursei citate.

În urma scrutinului, actualul partid guvernare pro-european HDZ a câștigat 61 din cele 151 de fotolii de parlamentar, iar Partidul Social Democrat, al actualului președinte populist de stânga 42, dar acesta din urmă are șanse de a forma o coaliție de guvernare cu partidele naționaliste.

Timp de mai multe luni se estima că actualul premier Andrej Plenkovic și partidul său HDZ vor câștiga fără probleme aceste alegeri, dar la mijlocul lunii martie actualul președinte, care conduce în topurile de popularitate din sondaje, a luat prin surprindere pe toată lumea, anunțând că va participa la alegeri din partea socialiștilor, fără a ține cont de avertismentul Curții Constituționale.

Bosnia-Herțegovina: ”Negarea genocidului de la Srebrenica trebuie pedepsită”

Genocidul din 1995 de la Srebrenica trebuie condamnat la nivel global, iar negarea genocidului și glorificarea criminalilor de război trebuie pedepsită pentru a preveni astfel de tragedii în viitor, au transmis doi dintre membrii președinției tripartite a Bosniei Herțegovina, Denis Becirovic și Zeljko Komsic în alocuțiuni susținute în plenul Adunării generale a ONU de la New York de la sfârșitul săptămânii trecute, transmite publicațiaklix.ba.

Cel de al treilea membru al președinției tripartite a Bosniei Herțegovina, Zeljka Cvijanovic, care reprezintă comunitatea sârbă, nu a participat la sesiunea ONU, fiind supus sancțiunilor americane care îi interzic intrarea pe teritoriul Statelor Unite, pentru încălcarea prevederilor Acordului de la Dayton care a pus capăt războiului din Bosnia Herțegovina.

Statele membre ale ONU lucrează la elaborarea textului unei rezoluții pentru condamnarea masacrului de la Srebenica, care ar trebui să fie adoptată într-o sesiune a Adunării generale la începutul lunii mai a.c.

Rezoluția prevede inclusiv declararea zilei de 11 iulie drept Ziua Internațională a Comemorării Genocidului de la Srebrenica.

În iulie 1995 cel puțin 8000 de musulmani bosniaci, bărbați și băieți dezarmați au fost adunați și uciși de militari sârbi bosniaci la Potocari, în apropiere de Srebrenica. Masacrul este considerat cea mai gravă acțiune criminală în masă comisă în Europa după cel de al doilea război mondial.

Serbia: Personalul medical amenință cu proteste ”care se vor radicaliza”

Agenții sanitari de la Clinica Universitară a Serbiei au anunțat acțiuni de protest ”radicale” într-o scrisoare deschisă adresată ministrului sănătății, ca urmare a nerespectării promisiunilor guvernului privind acordarea de contracte de muncă pe perioadă nedeterminată tuturor membrilor personalului medical care și-au riscat viețile în perioada pandemiei de Covid 19, transmite publicația Danas.

Guvernul a adoptat în noiembrie anul trecut o hotărâre prin care se acordă acest drept, dar prevederile ei nu sunt puse în aplicare, susțin reprezentanții Sindicatului medicilor și farmaciștilor din Serbia.

”Sunt nenumărate cazuri în care directorii de spitale, serviciul juridic nu respectă hotărârea guvernului și refuză să răspundă solicitărilor noastre. Dacă cererea noastră va fi în continuare ignorată, vom organiza ample acțiuni de protest, iar protestele se vor radicaliza și vom ajunge inclusiv la greva foamei”, a transmis sindicatul.

Sindicaliștii subliniază că acțiunea lor nu este de natură politică și că nu solicită sprijinul partidelor de opoziție, fiind orientată exclusiv către rezolvarea problemelor salariaților din sectorul medical.

Muntenegru a semnat Declarația UNICEF pentru climă

Muntenegru s-a alăturat celor 40 de state semnatare ale Declarației UNICEF privind copiii, tinerii și schimbările climatice, angajându-se să acționeze constant pentru asigurarea unui mediu durabil pentru viitoarele generații, transmite publicația Vijesti.

Vicepremierul Dragoslav Šćekić a fost cel care a semnat Declarația din partea guvernului muntenegrean.

Declarația UNICEF, inițiată în decembrie 2019 în cadrul summitului mondial COP 25, conține un set de obligații pe care statele și le asumă cu privire la politicile climatice și cele referitoare la protecția copiilor și tinerilor.

În declarație este amintit faptul că, deși tinerii și copiii reprezintă aproximativ jumătate din populația lumii, ei sunt cei care contribuie cel mai puțin la încălzirea globală, la defrișarea pădurilor și la alte acțiuni care dăunează grav planetei, dar, în același timp, sunt cei suferă în cea mai mare măsură consecințele acestor acțiuni, legitimate prin politicile statelor și guvernelor

Au contribuit la realizarea Revistei presei Europa Plus:

Jelena Bistrović - Croația;

Ilvana Halilović  - Bosnia-Herțegovina;

Daria Marković - Serbia;                                           

Mia Kruẑić - Muntenegru

Europa Plus este un proiect RFI România realizat în parteneriat cu Agenția Universitară a Francofoniei                                       

Coaliția renunță la Cătălin Cîrstoiu și merge pe candidaturi separate la primăria Capitalei - Gabriela Firea și Sebastian Burduja (HotNews.ro) -Țară, țară, n-ai ostași: slabi de înger și prea grași. Tinerii români, total nepregătiți să facă parte din armată (Adevărul) - Deficitul agroalimentar a crescut de trei ori în ultimul deceniu şi a ajuns la 6,3 miliarde de euro în 2023. ZF a analizat importurile şi exporturile în 15 categorii de produse agroalimentare

Coaliția renunță la Cătălin Cîrstoiu și merge pe candidaturi separate la primăria Capitalei - Gabriela Firea și Sebastian Burduja (HotNews.ro)

Liderii Coaliției au decis luni noapte, după 14 ore de negocieri, că renunță la candidatura comună a lui Cătălin Cîrstoiu și vor merge cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea - PSD și Sebastian Burduja - PNL, au declarat pentru HotNews.ro surse din Coaliție.

Decizia vine după ce medicul Cîrstoiu le-a spus, după 6 ore de negocieri, că el este un învingător, iar decizia le aparține. Cîrstoiu a plecat de la guvern aproape de miezul nopții, lăsându-i pe liderii PSD și PNL în ședința acestora, care a început la ora 10.00 dimineața.

Liderul PSD, Marcel Ciolacu, a declarat sâmbătă, după conferința de presă organizată de Cătălin Cîrstoiu, că un alt candidat este „este exclus” și Coaliția va avea doar un candidat unic.

Totuși coaliția PSD-PNL a decis imediat după miezul nopții să renunțe la candidatura doctorului Cîrstoiu și să meargă cu candidaturi separate, respectiv Gabriela Firea - PSD și Sebastian Burduja - PNl, pentru a maximiza electoratele celor două partide, au declarat surse din Coaliție pentru HotNews.ro.

Cei doi candidați nu se vor ataca în campanie, ci vor avea o campanie constructivă pe soluții pentru București, mai spun aceleași surse.

Candidații pe sectoare rămân comuni, la fel și listele de consilii locale.

Fundătura PNL și PSD la București. Și împreună, și separat, nici călare, nici pe jos (SpotMedia)

O zi întreagă, din zori până la creierul nopții, vreo 14 ore au pierdut liderii coaliției de guvernare în cea mai lungă ședință de când a fost inventată acesta guvernare, nu pentru a găsi cea mai buna soluție economică, nu pentru a lua cea mai bună măsură antiinflație sau antideficit, pentru Schengen sau zona euro, ci pentru a ajunge la concluzia că, de fapt, nu au candidat comun pentru Primăria Capitalei.

S-au învârtit bezmetic ore în în șir în jurul unor puncte fixe:

- aveau nevoie  de un candidat comun fără de care se poate rupe  toată construcția comună, inclusiv guvernarea,

- care siglă de partid asumă să dea candidatul care să piardă,

- să-l favorizeze pe Nicușor Dan cu un candidat comun de la PSD sau pe Cristian Popescu Piedone cu un candidat comun de la PNL.

În final se pare că au ales să meargă cu candidați diferiți, dar să rămână lipiți la consilii și la sectoare. Firea și Burduja pasămite nu se vor ataca reciproc. O aiureală!

Indiferent cum se va termina ea, ceea ce rămâne după toată această aventură este o amprentă de teribil amatorism politic, înfricoșător având în vedere că este al unor oameni care au pe mână soarta acestei țări.

Au devansat localele fără să se gândească dacă au candidați, măcar pentru pentru pozițiile esențiale de mare vizibilitate. Au făcut la fel și cu prezidențiale și cel mai probabil după 9 iunie ce vedem acum se va repeta la scară națională, pentru că în linii mari problemele rămân.

Țară, țară, n-ai ostași: slabi de înger și prea grași. Tinerii români, total nepregătiți să facă parte din armată (Adevărul)

Cu un puternic deficit de personal, Ministerul Apărării Naționale (MApN) a lansat, în acest an, o primă campanie de recrutare a soldaților profesioniști, dar aceasta a avut un răspuns limitat în rândul candidaților, iar mare parte dintre cei care s-au prezentat la selecții nu au făcut față cerințelor Armatei Române. Concret, doar 40% dintre candidaţii înscrişi în cadrul primei serii de recrutare-selecţie a soldaţilor profesionişti în Armata României din acest an au fost admişi, a anunţat MApN.

Statul Major al Apărării a analizat, în lunile februarie, martie şi aprilie, desfăşurarea primei serii de recrutare-selecţie a soldaţilor profesionişti în Armata României din acest an. Aceasta s-a desfăşurat în 41 de judeţe şi în municipiul Bucureşti, iar numărul locurilor scoase la concurs a fost de 5.093. Au fost înregistraţi 6.448 de candidaţi, din care 20% fete. Potrivit statisticilor prezentate luni de MApN, 24% dintre candidaţi au fost respinşi la evaluarea fizică (prima probă, alergare de rezistență 2.000 de metri), iar dintre cei rămaşi, 18% nu au trecut de evaluarea psihologică. De asemenea, 12% dintre cei rămaşi au fost respinşi la evaluarea medicală.

Analistul militar Aurel Cazacu spune că nu neapărat procentul celor care au trecut de teste este problema. „Trebuie mărit mult numărul candidaților. Și asta se face prin creșterea soldei și prin eliminarea din sistem a subofițerilor care au în obicei umilirea subordonaților. Asta este foarte important, pentru că vorbim de calitatea vieții oamenilor. Apoi, prin campanii promoționale, cele două chestiuni de mai sus trebuie comunicate publicului. Pe de altă parte, tot prin aceste campanii publicul trebuie să afle că în timpul serviciului militar cei care aplică primesc o calificare care este valabilă și în viața civilă. De la IT-ist, la buldozerist sau marinar. Adică Armata te și plătește, dar te și școlește cu diplomă la mână. Repet, toate aceste argumente sunt obligatoriu de promovat în campanii publice, iar sesiunile de recrutare vor avea succes”, a precizat Aurel Cazacu.

Deficitul agroalimentar a crescut de trei ori în ultimul deceniu şi a ajuns la 6,3 miliarde de euro în 2023. ZF a analizat importurile şi exporturile în 15 categorii de produse agroalimentare, iar primele trei sectoare ca nivel al deficitului sunt carnea, fructele şi categoria de lactate, ouă şi miere (Ziarul Financiar)

Deficitul comercial al României în materie de pro­duse alimentare (cu excep­ţia animalelor vii şi cereale­lor) a ajuns la 6,3 mld. euro, în creştere cu circa 11% (circa 600 mil. euro) faţă de anul precedent, arată calculele ZF făcute pe baza datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS). ZF a luat în calcul 15 categorii precum carne, lapte, lactate, legume, fructe, dar şi produse procesate şi nu a inclus cerealele, seminţele şi fructele oleaginoase.

Primele trei sectoare ca nivel al deficitului sunt carnea (1,2 mld. euro), fructele (800 mil. euro) şi categoria de lactate, ouă şi miere (700 mil. euro).

Indicatorii macroeconomici ai Uniunii Europene încep să se îmbunătățească. Dar, nu pentru toate statele membre. România este unul dintre statele care nu reușesc să facă progrese în ceea ce privește reducerea deficitului bugetar sau ponderea veniturilor bugetare în total PIB.

Institutul european de statistică a publicat ieri tabloul de bord economic. Sunt prezentate date complete referitoare la deficitul bugetar, datoria publică, evoluția produsului intern brut și ponderea veniturilor și cheltuielilor bugetare în PIB, toate din ultimii patru ani.

Este important pentru că anii 2020-2023 au fost marcați de pandemie, de criza energetică și de războiul din Ucraina. Au fost evenimente cu totul neobișnuite și de aceea statistica ne oferă o imagine asupra evoluției economiei europene.

Astfel, la nivel general, Uniunea Europeană a avut o îmbunătățire a indicatorilor economici, în sensul că produsul intern brut a crescut în perioada 2020-2023 cu aproximativ 1.000 miliarde euro în fiecare an. În valoare nominală, PIB-ul Uniunii Europene a crescut de la 13.400, în anul 2020, la 16.900 miliarde euro, în anul 2023.

De asemenea, deficitul bugetar s-a redus de la 6,7% la 3,5% din PIB, iar datoria publică a urcat în termeni nominali, dar a scăzut ca raport din PIB de la 90% la 81,7% din PIB.

Identic stau lucrurile și în ceea ce privește zona euro. Adică, și în acest caz, ca și la nivelul Uniunii Europene, PIB-ul a crescut, deficitul bugetar a scăzut, iar datoria publică s-a redus ca raport din PIB. Aceste tendințe ne arată că economia europeană a început deja să ajusteze excesele bugetare cu care au venit criza sanitară, cea energetică sau războiul din Ucraina.

Dar, nu toate statele europene au reușit aceleași performanțe economice în ultimii patru ani. Bunăoară, Italia este în cea mai dezavantajoasă poziție dintre statele Uniunii Europene. În sensul că a încheiat anul 2023 cu cel mai mare deficit bugetar, de 7,4% din PIB și cu cea mai mare datorie publică, 137%, dacă nu punem la socoteală Grecia care se află într-o situație specială cu datoria publică începând cu criza financiară din anul 2008.

România este printre codașele Europei din multe puncte de vedere. De exemplu, deficitul bugetar de anul trecut, 6,6% din PIB, este al treilea ca mărime de la nivelul Uniunii Europene, după Italia și Ungaria.

De asemenea, datoria publică a crescut la 48,8% din PIB, ceea ce înseamnă că rămâne într-o zonă destul de redusă în raport de standardele europene, dar cu o creștere rapidă.

Tabloul de bord european ne oferă și date referitoare la o temă sensibilă pentru România. Este vorba despre veniturile bugetare ca procentaj din PIB. Adevărul este că, în mod tradițional, România are o problemă majoră cu nivelul veniturilor bugetare ca procentaj din PIB. O problemă pe care nu o poate rezolva de mai bine de două decenii.

Așadar, în anii 2020-2023, veniturile bugetului au fost între 32% și 33% din PIB, față de o medie europeană de aproximativ 46%. România a fost în ultimii ani pe penultimul loc din Uniunea Europeană la acest capitol, respectiv venituri bugetare ca procentaj din PIB, depășind doar Irlanda, o țară cu un sistem fiscal mai special, care se bazează pe înțelegerile dintre companii și fisc.

Anul 2023 nu a adus schimbări semnificative. În sensul că România își păstrează cifrele modeste, între 32% și 33% din PIB. Irlanda are și ea două neverosimile praguri cuprinse între 23% și 24% din PIB. Cu toate acestea, trebuie menționat că Irlanda a înregistrat în anii 2022 și 2023 excedent bugetar. Adică, guvernul irlandez reușește să cheltuiască pe măsura veniturilor. Tot la capitolul venituri bugetare reduse a apărut și Malta, care adună la buget doar 33% din PIB, ceea ce înseamnă o cifră departe de media europeană și sensibil egală cu procentajul României.

În ceea ce privește statele care strâng cei mai mulți bani la buget, anul trecut, Finlanda a depășit liderul tradițional, Franța, cu venituri de 52,9% față de 51,9%. Datele statistice europene arată încă o dată că România și-a deteriorat indicatorii macroeconomici, în vreme ce alte state membre fac progrese vizibile.

Ramane sau nu Catalin Cirstoiu candidatul Coalitiei la Primaria Capitalei. Liderii PSD și PNL discuta de ore bune si nu reușesc să decidă deocamdata. Social-democratii cer schimbarea medicului candidat care in toate sondajele de până acum este pe locul trei, la mare distanță de principalii doi competitori, Nicușor Dan și Cristian Popescu Piedone. 

Forțele proruse din Republica Moldova, un nou efort de a bloca aderarea țării la UE

Partidele de opoziţie proruse din Republica Moldova, care încearcă să pună piedici eforturilor proeuropene ale preşedintei Maia Sandu, s-au reunit la Moscova, unde se află şi oligarhul fugar Ilan Şor, şi au anunţat că formează un bloc electoral. Şor, care locuieşte în Israel, a fost condamnat anul trecut în legătură cu „furtul secolului” din Moldova, în care un miliard de dolari a dispărut din sistemul bancar în 2014. Autorităţile moldoveneşti au cerut in repetate randuri extrădarea sa.

Vizita lui Erdogan în Irak. Care este miza?

Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a început prima sa vizită în Irak, după aproape 30 de ani. În cadrul discuțiilor, a fost abordată și chestiunea referitoare la prezența în nordul Irakului a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK), desemnată organizație teroristă de Turcia, Statele Unite, Regatul Unit și Uniunea Europeană.

Există un grup de muzicieni porniți într-o explorare a curentelor istorice și a influențelor ce definesc spațiul în care trăim. Bucovinean, moldovean, sud-dunărean, balcanic, vorbim despre un buchet de sunete pe care nedrept s-a așternut praful, până astăzi. Mădălina Pavăl cu Alexei Țurcan și un grup de muzicieni alături, deschid această ''lada de zestre'' și ne arată muzica din care suntem făcuți. 

"Totul a început la sfârșit de 2019, atunci l-am cunoscut eu pe Alexei, și a fost omul cu doza de nebunie la momentul potrivit, așa că i-am zis, ce fain ar fi să cântăm cu mulți oameni. Timing-ul ne-a ajutat, a fost și perioada de pandemie, am avut tot timpul necesar să ne gândim la fiecare în parte, la fiecare instrument.", spune Mădălina Pavăl. 

'Gazda' este un spectacol sonor cu muzici povestite de Mădălina Pavăl și Alexei Țurcan, un eveniment care adună publicul printre muzicieni și strânge muzicienii în rândul publicului. În sufrageria Teatrelli, Mădălina și Alexei, gazdele serii, alături de 10 muzicieni, dau lumii povești din culisele creației, locurile de unde vin și inspirația ce îi pune în mișcare. Iar emoția transmisă de acest spectacol face ca fiecare reprezentanție să devină rapid sold-out.

"Întâlnirea cu Alexei Țurcan nu a fost deloc întâmplătoare, ne-am dat seama că avem iubirea asta față de tot ce înseamnă muzică autentică, folclor, rădăcinile, discutând și bibilind conceptele ne-am dat seama că toată ideea asta de folclor, sunt de fapt valorile cu care trăim, și e un stil de viață, așa că ne-am zis, hai să ne facem propriul nostru stil de viață! Și atunci, cunoscând toți instrumentiștii și oamenii ăștia talentați, era păcat să nu funzionam și să nu ne întâlnim.", mai spune Mădălina Pavăl.  

După "Roiesc", albumul de debut al acestui proiect muzical, 'fuga iuga' dă numele pentru al doilea album Madalina Pavel Orchestra, album ce ar putea fi lansat în toamna lui 2024. Alături de Madalina Pavel, urca pe scenă Alexei Țurcan (chitară/ acordeon/ voce), Philip Goron (tobe/ percuție), Alex Corlan (chitară bass Lucian Naște (chitară), Ioana Turcu (flaut), Alice Hristodor (harpă), Diana Ciudin (vioara 1), Sarah Andreescu (vioara 2) și Mihail Grigore (violoncel/ voce).

Cum schimbă tensiunile din Orientul Mijlocia raporturile de forțe la nivel geopolitic la nivel mondial? Discutăm cu domnul Cristian Felea, publicist și analist politic.

Cu Analia Selis, cântăreață de tango, mamă, argentiniană, româncă, iubitoare de România, despre turneul ”Tango Autentico”, pe care îl pornește prin țară, din 10 mai a.c.

Bogdan Simion nu este doar un cobzar, foarte tânăr și poate unul din ultimii urmași artistici ai maestrului Tudor Gheorghe, pasionat de muzica românească veche, dar, mai mult decât atât, este un artist care vrea să înțeleagă ce cântă. Așa se face că a citit enorm și știe în amănunțime aspecte esențiale ale vieții și evoluției marilor nume ale muzicii românești din perioada interbelică, dintre care unele aproape necunoscute azi, pentru că au fost șterse din memoria colectivă prin politica regimului comunist.

- Bogdan Simion, ești poate singurul cobzar român de vârsta ta(32 de ani - n.r.), dar ești cunoscut și ca un om care știe foarte multe despre istoria muzicii pe care o cântă, în special și nu numai... 

-Mie îmi place să spun doar că sunt curios și că înainte să interpretez, încerc să și împlinesc și încerc să și înțeleg ceea ce urmează să interpretez. Încerc. Nu știu dacă reușesc, dar încerc. 

-Bun, tot așa, pentru această înțelegere ai scris și o carte care a apărut de curând, ”Vocile din gramofon”... Unde o găsesc oamenii?

-Cartea a apărut la editura Eikon, dar se găsește în exclusivitate pe platforma emag. Este singurul distribuitor al muncii mele, fie că e vorba de vinil, fie că e vorba de carte. Încă se mai poate comanda, la ultima mea verificare, mai erau destul de puține exemplare. Am lansat o ediție scurtă, o ediție de lux, 1500 de bucăți. Și așa cum obișnuiesc în momentul în care se epuizează tirajul fizic, cartea, bineînțeles, va fi disponibilă gratuit în format PDF pentru toată lumea. Am zis că astea 1500 de bucăți trebuie să fie pentru colecționari, pentru că noi știm că zilele astea cartea a devenit un obiect de lux, dar firește că toată lumea trebuie să aibă acces la ea de îndată ce se epuizează în format fizic.

-Am răsfoit-o, am citit câteva pagini importante din ea, este foarte ușor de citit pentru că este practic un dialog pe care îl ai cu Bogdana Buliga și lectura curge firesc, curge ușor, aproape ca un audiobook, ca să spunem așa. 

-Mi-am dorit asta, nu mi-am dorit o lucrare științifică, nu mi-am dorit o lucrare pentru specialiști, mi-am dorit în primul și în primul rând o lucrare de popularizare și mi-am dorit să fie un obiect cu totul aparte. Am ales să intru în dialog cu Bogdana Buliga, o jurnalistă extraordinară care lucrează de câteva decenii pentru Formula As. Dar și să colaborez cu profesorul Alexandru Rădvan de la Universitatea Națională de Artă, pe care l-am provocat nu doar să îmi picteze coperta interior-exterior, dar să îmi picteze și cele 14 voci la care mă refer în această carte, astfel încât să obținem câte o imagine originală cu fiecare dintre ei, sau fiecare dintre ele; tineri, frumoși și luminoși, așa cum îi puteau întâlni poate pe stradă bucureștenii în anii 20-30. 

-În acestă carte găsim nume cunoscute astăzi, precum Maria Tănase, Gică Petrescu, Zavaidoc sau Cristian Vasile, dar și nume cu mai puțină rezonanță astăzi, poate doar cei mai în vârstă să-și mai aducă aminte de... nu știu, un Manole Stroici sau un Titi Botez ori un Dorel Livianu, nume care nu mai spun astăzi mare lucru și o să încercăm să scoatem la lumină pe cât vom putea în această oră poveștile lor. Dar mai înainte de a discuta, de a intra în biografiile acestor importante  vedete ale interbelicului românesc, să vedem ce însemna muzica în interbelic, ce muzică se asculta. În interbelic Bucureștiul era cunoscut ca Micul Paris, ne place așa, să avem o aură occidentală, dar după cum știm și am discutat și noi aici la Călătorii în trecut, Bucureștiul care semăna cu Micul Paris era de fapt doar centrul, pentru că mahalalele erau departe de a avea aceeași strălucire, precum clădirile pe care le vedem și astăzi pe Calea Victoriei, de exemplu. Cum era muzica, cum erau cârciumile respective, unde se întâlnea oamenii, ce ascultau, cum se distrau? 

-În funcție de veniturile tale, puteai să ajungi la un local de la marginea Bucureștiului, unde găseai un vin roșu, Bot de iepure, de dădeai cu căciula după câini, sau puteai ajunge într-un local unde o friptură și o sticlă de șampanie costa enorm. Putea foarte bine să coste aproape cât costa la Montmartre, cel mai luxos local din Europa acelor vremuri, nu în micul, ci în marele Paris de data asta.

Deci, în primul rând, în capitalismul vechi, cum îmi place mie să spun, în capitalismul în care se băteau slugile și totuși nu existau atât de multe anxietăți ca astăzi, oamenii, în funcție de cât îi țineau paralele... pe vremea aia sărăcia nu era o virtute, ca în discursul celălalt, din cei 45 de ani de comunism. Oamenii se duceau în locuri mai mult sau mai puțin accesibile. Muzica era iarăși extrem de diferită dintr-o zonă într-alta, dintr-un cartier într-altul, dar în general muzica avea, grosso modo ca să zicem așa, trei direcții.

Exista o direcție de muzică..., evit să spun muzică populară, pentru că termenul de muzică populară a devenit un pic altceva după 1945, în sensul de muzica poporului. Și atunci o să zic muzică țărănească. Deci exista o pătură de muzică țărănească, muzică țărănească viguroasă, adevărată, care reprezenta muzicile originale, unele dintre ele în curs de dezvoltare, sau dezvoltate de niște decenii în toate zonele principale are României, muzici din care s-au inspirat Petre Alexandru,  Dorel Livianu, Maria Tănase, creând însă unele noi originale, sau muzici pe care le-au cântat ca atare. Cred că cel mai cunoscut exemplu până astăzi este Maria Lătărețu, care a cântat aproape exclusiv muzică țărănească adevărată, gorjenească. 

Protopărinții

Deci, muzica pe care lăutarii romi o cântau țăranilor în diferite regiuni ale țării. Pe urmă, exista o pătură de muzică lăutărească, sau muzică lăutărească țigănească, sau muzică lăutărească urbană, sau muzică lăutărească de mahala, astea înseamnă cam același lucru. Ea încă nu-și stabilise de tot trăsăturile și contururile. Muzica asta a început să fie mai importantă abia odată cu venirea regimului comunist, dar există niște protopărinți ai acestei muzici. Unul dintre ei este Fănică Luca, pe care eu îl consider părintele muzicii lăutărești urbane. Muzica aia tristă, depresivă, care preferă tonalitățile minore, care vorbește despre amar, despre viață grea, despre nefericire, o muzică gâlgăită, lălăită, cum spun lăutarii, care amintește, deși nu are un echivalent exact nicăieri în Balcani, amintește de muzicile din Orientul Apropiat și din Orientul Mijlociu. Deci și asta era o muzică pe care o puteam auzi atunci, mai ales la Fănică Luca, o auzim un pic și la Zavaidoc, o auzim un pic și la Marița Lătărețu, când era mai tânără, la Ioana Radu, care a făcut ceea ce americanii astăzi ar spune, multă ”apropriere culturală” pe subiectul ăsta atunci. Pentru că ea le trăgea prima, că avea niște pile acolo... 

Și, bineînțeles, a treia muzică, în perioada respectivă, era dominantă, cel puțin pe înregistrări... pentru că trebuie să facem distincția între muzica care domina pe înregistrări și muzica care domina în stradă. De exemplu, Manole Stroici, sau Mia Braia, vindeau mult mai bine decât Maria Lătărețu și Maria Tănase, dar asta nu înseamnă că erau mai populari, ci doar că ascultătorii lor își permiteau aparatul de gramofon, aparatul de patefon și prețurile alea prohibitive la magazinul Barbu Lăutaru, magazinul muzical de pe Calea Victoriei, unde să cumpărau acele plăci de ebonită, care nu erau deloc ieftine. Materialul din care se făceau se producea în America latină. 

Deci se adresau unui public cu venituri mai mari. 

Și atunci, de aceea Mia Braia a vândut 5.000 de unități, în vreme ce Maria Tănase n-a reușit, până în 1945, cel puțin, să vândă atât de multe unități, pentru că Mia Braia se adresa unui public mai elevat și cu mai mulți bani. 

Și deci această a treia categorie este dominată de muzica de pe discuri, este muzica pop de atunci. Și pentru că suntem la RFI, i-am putea spune musique populaire, sau popular music cum se spune astăzi, adică un soi de străbunic al ceea ce am început să numim în perioada comunistă muzică ușoară. 

Nu sunt de acord cu titulatura, după cum nu sunt nici cu aia de muzică populară, dar asta e altă discuție.  Da, pentru că noi înțelegem, adică eu înțeleg și majoritatea cred celor ce fost din jurul meu, prin muzica populară, acea muzică din zonele țării, că e Gorj, că este Maramureș, că este Ardeal, că este Moldova. 

”Dom’le, știai dansa tangou!”

Nicolae Iorga făcea această distincție, tu știi că ai studiat istoria, între muzică poporană și muzică populară. Popular vine de la popularitate, poporan vine de la popor. Deci aia e muzică poporană, ce spui tu. Eu de aceea prefer să-i spun muzică țărănească. 

Oamenilor le sună un pic abraziv la ureche - cum adică muzică țărănească? Tocmai ca să fie mai explicit și mai limpede la ceea ce mă refer. De ce? Pentru că și muzica țărănească, tot lăutarii o cântau. Și muzica lăutărească, tot lăutarii. Dar muzica lăutărească e o muzică a lăutarilor, de aia îi zice lăutărească, pentru că e pentru ei înșiși, au inventat-o ca să și-o cânte lor într-o primă fază. Că acum le place și românilor de jumătate de secol, asta e altă poveste, dar inițial muzica așa a apărut, a fost muzica lăutarilor pentru lăutari. 

Și vorbeam de această a treia categorie care domină înregistrările din epoca respectivă, această muzică pop de largă accesibilitate, de regulă de extracție occidentală, Rumba, Foxtrotul, Bostonul, Swingul, Charlestonul, romanța rusă, dar mai ales, începând cu 1935 la noi, odată cu intrarea tango-crezului la noi, foarte bine reprezentat, cred că cel mai bine reprezentat este tangoul. Muzica apărută în cartierele țigănești din Buenos Aires și din Montevideo, în Uruguay, în Paraguay și în Argentina, promovată în America latină, dar ulterior, prin intermediul înregistrărilor disipate în toată lumea de către label-uri, precum Columbia Records din Statele Unite și ajungând și în Europa, a lansat, poate, prima modă de tineret a planetei. 

Înainte de rock'n'roll-ul anilor 50, a mai fost o modă în anii 30, când orice tânăr, că era din Filipine, că era din Japonia... uite, tangoul Florentina, pe care și eu îl cânt, se cânta și la Tokyo, în limba japoneză - că erai un tânăr din Japonia, că erai un tânăr din Franța sau un tânăr din New York, dom’le, știai dansa tangou. Trebuia să știi. Eu și astăzi mă duc la Gherla și întâlnesc oameni în vârstă de 60, 70, 80 de ani care îmi cer un tango. E o chestie care a rămas cumva impregnată în cultura noastră. A venit un pic mai târziu decât în societățile occidentale, la noi cam în  1935 s-a lăsat povestea asta, dar o parte din acești cântăreți, Cristian Vasile, l-aș aminti și pe Jean Moscopol, au fost într-adevăr niște regi ai tango-ului, adică peste 90% din repertoriul lor e format din tangouri.

Nu e exclusiv, dar dacă stai să te gândești că din 380 de cântece, tu, vreo 350 să fie tangouri, înseamnă că te freca pe tine ceva la tangoul ăla. Era ceva..., sigur, astăzi s-ar spune, și poate pe bună dreptate, că era o modă. Mă refer și la această modă în această carte pe care am scris-o. 

-Putem spune că din punct de vedere muzical și mă rog, la nivelul elitelor am stabilit acest lucru, în perioada interbelică, adică între 1918 și 1938, eram la nivelul Parisului și al Londrei, dar mai ales al Parisului? Pentru că știm, les années folles, anii 1920, era această efervescență din punct de vedere muzical și la noi? 

-Era o efervescență din punct de vedere muzical, dar noi nu trebuie să exagerăm. România niciodată nu s-a putut compara cu societățile occidentale. Pe vremea aia lucrurile stăteau destul de rău din punct de vedere social, din punct de vedere politic. Este un lucru pe care trebuie, eu simt nevoia să-l amintesc de fiecare dată. Noi ne amintim de perioada interbelică, mai ales astăzi, ca de o epocă mai degrabă de dreapta, dar uităm că ziare, precum ”Socialistul” sau ”Adevărul”, vindeau mii, uneori chiar zeci de mii de ziare. Exista un puternic sentiment comunist în tenebrele societății, pe dedesubt, prin ganguri și prin case conspirative unde să dormea cu pistolul sub pernă. 

Existau oameni ca Silviu Brucan care scriau, de fapt trăgeau niște articole de speriau copiii de prin mahalale, dacă le erau citite articolele respective. Deci asta pe de o parte, pe de altă parte, nu trebuie să uităm că noi până în 1926, cu niște excepții absolut punctuale, la care nu m-aș referi acum, cum e ... Elena Văcărescu, mă rog, sunt câțiva care au imprimat fie poezii, fie cântece în limba română, noi mai devreme de 1926, nu prea avem așa multă muzică înregistrată. Avem câteva bucăți, care încep în 1914, cu înregistrările electrice pe cilindri Edison, dar cam odată cu Marin Teodorescu Zavaidoc, abia în 1926, avem și noi un star. Într-adevăr, avem un cântăreț și deja suntem în 1926. Deci aș zice că totuși primii 10 ani din perioada interbelică... poate că ei erau acolo, dar ne existând tehnologia, sau nefiind atât de accesibilă, era destul de complicat să-ți înregistrezi vocea. Există, dar excepțiile sunt punctuale.

Pe urmă, aș spune că epoca respectivă e marcată de tot felul de curbe de sacrificiu, de niște prim miniștri care mai veneau din când în când cu parlamentarismul ăla obosit, în care vorbeau foarte lung și foloseau și cuvinte franțuzești, știi cum se vorbea în regatul României... Că noi am mai auzit niște bătrâni după 1990 care săracii au fost chinuiți zeci de ani în închisori, dar mai ieșeau de acolo, se pupau cu regele și spuneau ”altă curbă de sacrificiu. E a șasea oară când se taie salariile pe anul ăsta”. Lumea protesta în stradă și ăștia purtau papioane de la niște branduri pe care nu avem voie să le rostim acum că mai există și astăzi brandurile alea și ar zice că facem reclamă la ele. 

Constantin Tănase chiar era endorser la cea mai luxoasă companie de tacâmuri care există până astăzi în Franța și care de aproape doi ani de zile distribuie și în București, din nou, iată, după 100 de ani. Ceea ce e fantastic, dar ne întoarcem la ce am zis la început: e fantastic dacă te țin paralele. 

Deci este o lume a contrastelor. Este o lume în care nu e totul roz. E o lume în care exista și foarte multă suferință. Suferință la care mă refer când vorbesc de exemplu de copilăria lui Fănică Luca cu cei 14 frați ai lui. Când vorbesc de copilăria Mariei Lătărețu, care se trage dintr-o familie de 16 frați, cu care a trăit într-o cămăruță 4 pe 4... 

-Și au trăit toți, că era și mortalitatea foarte mare pe atunci?

-Bineînțeles că jumătate dintre ei mureau până acești protagoniști ai noștri împlineau 10 ani. Nu știu, de fiecare dată când vorbim de epocile astea, trebuie să ne gândim ce însemna o durere de dinți. Ce însemna să-ți îngropi jumătate din copii. Ce însemna totuși să vii dintr-un cartier țigănesc, sau să vii dintr-un sat sărac din munții Gorjului. Sau chiar să fii o fată de la mahala care își dorește și ea să fie diseuză ca la Paris. Deci nu știu dacă era... se încerca a fi ca acolo, pentru că aș spune și un aspect pozitiv, că noi ne uitam, aspiram către Occident, ne uitam cu dragoste și uneori cu invidie, că de ce nu se poate și la noi să fie ca la ăia, dar funcționam mimetic cel mai mult și, bineînțeles, la o scară mai redusă. Aș zice că în tocmai ca astăzi.

-Ai spus de Constantin Tănase, practic cred că înaintea Mariei Tănase, el a fost primul superstar adevărat al României. Bun, el nu cânta, el făcea teatru de revistă... 

-Mai și cânta, mai și cânta. În teatrul de revistă, sigur. Da, da, da. 

-Dar nu era în principal cantautor. El a fost primul superstar adevărat al României, știm că chiar a reușit să o aducă pe Josephine Baker, care e o mare vedetă, un fel de... 

-A plimbat-o într-o căruță cu struțul pe celebra cântăreață de culoare, Josephine Baker, care a înțeles destul de repede vrăjeala, a fugit din America și s-a mutat la Paris, unde a trăit până la adânci bătrâneți, o viață foarte bună, foarte liniștită, foarte frumoasă și fără tumultul acela agitat social al Statelor Unite. Știm foarte bine ce s-a întâmplat cu persoanele de culoare în Statele Unite, nici pomeneală de așa ceva în Europa și atunci mulți... bine, ea n-a fost singura, mulți muzicieni de jazz și muzicieni de blues în anii 20-30, când au venit la Paris, la Paris au rămas. 

-Dar și Parisul era creuzetul artelor... 

-S-au mai întors unii dintre ei când a început războiul, e adevărat, e adevărat, unii s-au mai întors. 

-Mai ales evrei...

-Da, dar, mulți au venit și-au rămas în Europa, e cazul și lui Josephine Baker. Sigur că Constantin Tănase a fost un mare star, eu l-am numit pe Zavaidoc primul superstar pentru că Zavaidoc a ajuns cumva... începând cu 1914-1916, el a cântat pe front și în Primul Război Mondial, a fost la spectacolele organizate de Tănase unde participa și George Enescu pentru ridicarea moralului trupelor. Zavaidoc a fost chiar și milionar din povestea asta, cu adevărat milionar, avea aproximativ 5 milioane de lei în conturile Băncii Marmorosch. 

-Adică mai mult decât Tănase? 

-Da, în condițiile în care un secretar de stat câștiga cam 80.000 de lei pe an, el avea deja 5 milioane de lei puși deoparte, pentru că avea un model de business foarte interesant. Poate vom apuca să ne referim un pic la el, în sensul că cânta doar cu frații lui. Îl învățase așa un avocat de la Pitești și tot business-ul rămânea în familie. Nu împărțea cu orchestra, nu împărțea cu orchestratorul, cu dirijorul, era doar orchestra fraților Teodorescu: frățiorul la vioară, surioara Zoe la pian și el cu vocea. Și în final, mă rog, a mai venit și un contrabasist, tot de la el din familie, era orchestra Fraților Teodorescu, adică totul era licențiat de el pentru el. A înțeles foarte bine povestea asta. 

-Și el își făcea și textele, își compunea melodia?

- Nu, cântecele pe care le cânta erau fie din folclor, fie romanța aia românească veche a lui Ionel Băjescu-Oardă, de la începutul secolului XX, romanța de salon cu miros de nuc, dar și cântece pe care i le scria Ionel Fernic. 

 El a fost foarte bun prieten cu Ionel Fernic, atât de bun prieten încât majoritatea romanțelor pe care le-a imprimat a fost scrisă de Ionel Fernic pentru el, inclusiv celebra ”Să nu te superi că te-njur”, care nu cred că i s-ar fi potrivit nimănui, nici lui Vasile, nici lu Moscopol. Băieții ăia, drăguți, metrosexuali și frumușei, nu ți-ai fi putut imagina că îi cântă unei femei ”Să nu te superi că te bat, că nu sunt rău din fire”. Aia numai lui Zavaidoc i se potrivea și Ionel Fernic știa foarte bine de ce scrie. Cum scriu și acum ăștia, ca să mai rămânem un pic pe postul ăla de radio, că am auzit o enormitate și știi cum e, totdeauna un mic scandal ajută un cântec să intre în memoria colectivă. Eu chiar cred asta. 

Constantin Tănase, sau ”Începutul show business-ului românesc”

Dar, în același timp, Constantin Tănase este, ca să mă întorc la Constantin Tănase, este într-adevăr părintele show business-ului românesc. Mai degrabă decât să-l numesc primul star, primul superstar, prima vedetă, prima celebritate, l-aș numi într-adevăr Începutul show business-ului românesc. Pentru că el a fost omul care a înțeles că e nevoie și de o poantă deochiată, e nevoie și de o pocnitoare chinezească, e nevoie și de un fakir care înghite cioburi și înghite cuțite, e nevoie să avem și niște fete cu niște suzete în părțile intime, pe care le cheamă Suzette sau Lizette.... Dar în actul 2 să poată să vină George Enescu să tragă cu orchestra simfonică ceva. A înțeles că poți să te duci și sus și jos, în ideea de a face un spectacol complet.

Unele dintre show-urile lui de la începutul anilor 20 aveau până la șase decoruri diferite. Nici nu-ți imaginezi cât de complicat este să... toate se construiau din oțel, din fier, din lemn. Unele erau mecanice, se deschideau, se închideau. Aveau un colț de stradă, aveau un... de fapt așa și arătau reclamele în presă pe vremea aia: ”Vă așteptăm cu șase decoruri noi. Avem și un colț de stradă, avem și un colț de cârciumă”. Era o muncă incredibilă și el, bineînțeles, tot timpul s-a raportat la Music-hall, la Revue-ul franțuzesc, la Vaudeville, tot o tradiție veche franceză, dar bineînțeles și la cabaretul german, care probabil că a fost cea mai importantă influență pentru zona asta de show business.

Povestea cu Zaraza: ”N-ar fi avut nici un sens ca Cristian Vasile și cu Zavaidoc să fie rivali. E o poveste...” 

-Vorbim de Zavaidoc și nu pot să nu te întreb, evident, despre această dispută care a rămas în conștiința noastră, cu Cristian Vasile, cu Zaraza. Cât adevăr este în acest mit și cât este doar așa o poveste pentru a crea, a aduce încă o aură de mister asupra muzicii din interbelic și asupra oamenilor din interbelic? 

-Povestea Zaraza  a apărut în colecția ”De ce iubim femeile”, scrisă de Mircea Cărătărescu. Este un exercițiu de creative writing, realizat de domnia sa în anul 2004, care ulterior a fost copiat cu Ctrl-K, Ctrl-V și distribuit pe Facebook fără autor. Asta ca să o lămurim. Cartea respectivă tot timpul s-a așezat în librării la secțiunea ”Ficțiune”. N-a spus nimeni, niciodată, vreodată, ”iată ce documentar am făcut eu”. Este doar un exercițiu al unui scriitor genial, care le îndrăgea muzica celor doi și și-a imaginat cum ar fi fost să fie rivali.

Acest cântec, Zaraza, ca să ne referim întâi de toate la el, a fost scris de Benjamín Alfonso Tagle Lara, mare compozitor de tango, ... piesa a câștigat locul 2 la Festivalul de la Montevideo. Trebuie spus că în vremea respectivă țările din America Latină, mai ales Paraguay, Uruguay și Argentina, își disputau și își dispută până astăzi... inclusiv în patrimoniul imaterial Unesco, - nu e foarte clar unde a apărut tangoul din aceste trei țări.... E patrimoniu comun, cum avem și noi mărțișorul cu martenița bulgărească. Clar e o cultură regională, dar nu e o cultură națională, de fapt. 

-Și noi știm că tangoul e argentinian, așa ne-a rămas în memorie...

- Pentru că branding-ul ăla a fost; dar să nu uităm că totuși Carlos Gardel, marele argentinian, era pe jumătate francez, de aia a și prins tangoul după aia la Paris.... Mă rog, ce vreau să spun este că acel cântec a luat locul 2 la Festivalul de la Montevideo, în 1929 cred. Și pe vremea aia ăsta era premiul: Locul 1, 2 și 3 erau imprimate pe placă și exportate internațional: Uite, domnule, a mai apărut un tango nou din țara mamă a tangoului, care, bineînțeles, era preluat în pripă și se plăteau drepturi de autor și de la Columbia din America și de la Homokord și Odeon din Berlin și de la His Master's Voice din Marea Britanie, toate case de discuri mari.

Plăteau drepturi lui Benjamín Alfonso Tagle Lara ca să poată să-l cânte și Pyotr Leshchenko la Moscova și ... în Polonia și Cristian Vasile și Manole Stroici în România, ca să zicem așa. 

Bun, în România piesa a fost imprimată pentru prima dată cu un text original ”Și pe tine or să te doară”, care chiar nu pomenește de Zaraza în niciun fel, dar ăla-i cântecul, imprimat de Manole Stroici. Ulterior a fost imprimat de Cristian Vasile, pe un text de Nicolae Chirițescu, împreună cu orchestra lui Dajos Bela.

Dajos Bela, născut Golzmann, evreu, de fapt pe jumătate maghiar, pe jumătate evreu, a crescut la Berlin, a condus una dintre cele mai mișto orchestre de jazz european din toate timpurile și care a scăpat de urgia aia nenorocită când l-au votat pe piticul ăla dement și a plecat în Statele Unite ale Americii un pic înainte să se îngroașe gluma în Germania. Asta foarte pe scurt.

Apoi piesa a devenit un hit foarte mare în 1931 în interpretarea lui Cristian Vasile, nu în interpretarea lui Manole Stroici, e adevărat asta. Noi ne-am reamintit de ea, să recunoaștem, auzind-o la o reclamă la cognac prin anii 2000, nu mai știam de acest cântec, hai totuși să fii în serioși, că nu le-am ținut minte. Românii au o memorie foarte scurtă, nu mai țin minte pe cine au votat acum 20 de ani, darămite un cântec de acum 90 de ani. Deci nu, asta e exclus. 

Însă, nici n-ar fi avut sens ca Cristian Vasile și cu Zavaidoc să fie rivali.

Ei cultivau o muzică foarte diferită. Cristian Vasile cultiva un tango, modern, tineresc, industrial, agitat, unde corpurile se freacă unul de celălalt, în vremea ce Zavaidoc promova, să zicem, cântecul popular de mahala, de periferie, ăla gen ”Dă-i cu șprițu până la ziuă” și ”Di, di, di murgule, di” și, mai ales, romanța antebelică. 

Zavaidoc cel mai și cel mai mult a cântat Eduard Caudella, Alexandru Flechtenmacher, Ionel Băjescu-Oardă, Ionel Fernic, romanța cu parfum de 1900. .... Totul e fad, totul e virginal, parcul trandafirilor, parcul rozelor și crizantemelor, salcâmul, poarta care plânge și pianul care se aude din ultima cameră, muzica psihozei aristocratice de ultimă etapă. Nu? O muzică, mă rog, gen ”Dumnezeu s-o ierte pe bunica că nu îndrăznea să ridice gura la bărbat”, cam pe ce plângeau boierii, na, că nu mai e lumea de-altă dată și uite domnule, mama mă-sii, că au și femeile drepturi zilele astea. 

-Deci Zavaidoc nu a cântat niciodată Zaraza?

- Nu a cântat niciodată tango-uri! Zavaidoc nu a înregistrat niciun tango. Zavaidoc s-a oprit din înregistrat la jumătatea anilor 1930, când Cristian Vasile era în cea mai mare vogă. Deci Zavaidoc nu a imprimat niciodată tango, în vremea ce Cristian Vasile este regele tangoului.

Atât stilistic, cât și din punct de vedere al carierei, era o diferență de la cer, la pământ. Cristian Vasile era un artist pentru tineret, în vreme ce Zavaidoc era un artist apreciat la mahala, de oamenii simpli, dar și de boierii bătrâni și foarte bătrâni, care te-ar fi tras de ureche și ți-ar fi spus ei ce înseamnă să fii român! 

-Deci, practic, tu spui că Zavaidoc a fost primul superstar, iar Cristian Vasile a fost al doilea, pentru că era o stea în ascensiune, sau chiar la zenit... chiar când Zavaidoc s-a oprit din înregistrat...

- Zavaidoc nu mai înregistrează de la jumătatea anilor 30, în vreme ce Cristian Vasile a înregistrat între anii 1930 și 1940. Cristian Vasile a fost cel mai bine vândut artist român din perioada interbelică și de departe artistul care a înregistrat cel mai mult. A înregistrat 284 de cântece. Este enorm.

Eu am mai făcut gluma asta, dar simt nevoia să o mai fac o dată: dacă mi-aș face o trupă de cover-uri, o orchestră tipică, ca în Argentina și toată viața mea aș cânta doar cover-uri după Cristian Vasile, să am o trupă-tribut Cristian Vasile, n-aș avea timp până la 80 de ani să trec prin toate tangourile lui și să le cântăm măcar de 10 ori fiecare. Să avem câte 10 spectacole cu un tango. 

A imprimat foarte mult Cristian Vasile, dar repet, el vine din altă lume muzicală, el era copil la Brăila și îl admira pe tenorul Nae Leonard pe vremea când Zavaidoc deja cânta pe frontul Primului Război Mondial. Ei sunt alte generații. Există 20 de ani diferență între ei. Deci Vasile e născut în 1908, în timp ce Zavaidoc e născut la coada secolului, înainte de 1900.

-Dar unde înregistrau ei, aveau case de discuri în anii 20-30? 

-Nu. Prima casă de discuri a apărut în 1936 la noi. Deci, înainte de 1936, orice cuvințel în limba română, cu siguranță, a fost trasă în altă parte. Sigur că în 1932 a apărut o casă de discuri mai accesibilă și mai aproape de noi, prin forța lucrurilor, deschisă de un evreu la Sofia, Albert Pincas, care era și ceva rudă cu Dorel Livianu,care se chema Lifa Pan Record.

Era o corporație bulgărească deținută de niște evrei cu business-uri și în Grecia și în Bulgaria, pe vremea respectivă. La Lifa Record a imprimat Dorel Livianu, tot la Lifa Record a imprimat prima dată și Petre Alexandru cred și la Lifa Record a debutat pe disc Maria Tănase. Cu cântecele alea frumoase, culese de Harry Brauner, sau scrise chiar de Harry Brauner și de Bebe Altman.

Dar marea majoritate a cântăreților și a cântăreților buni, pentru că pe vremea aia pentru un cântăreț label-ul, casa de discuri, nu conta... Sigur, conta și de prestigiu, dar nu era ca astăzi o chestiune pur contractuală, cine dă bani mai mulți. Era și asta. Dar mai ales calitatea discurilor conta. Un disc de la Columbia sau de la His Master's Voice îți făcea vocea să sune mult mai natural decât un disc făcut de Lifa Record în Bulgaria, nu știu cum să zic. Ăsta e și motivul pentru care discurile alea cârâie tare de tot, chiar din vremea aia, în vreme ce și astăzi dacă pui pe patefon, eu am un Electrola 101acasă; și astăzi dacă pui pe patefon, o placă de la Columbia din anii 1930, sună de parcă omul ăla e cu tine în încăpere. Adică plăcile erau foarte bune. Calitatea înregistrării te făcea pe tine ca muzician să-ți dorești să semnezi cu casa de discuri cu pricina.

Așa se face că în general ai noștri, ca să zicem așa, Cristian Vasile a înregistrat la Odeon și la Homokord, deci la Berlin, la Columbia Records - bineînțeles că nu se duceau în Statele Unite ale Americii; Maria Tănase a fost în 1937 acolo trimisă de Regatul României, dar în general trăgeau la sediul Columbia Records, care avea o franciză la Viena.

Și câțiva dintre ei au ajuns și un pic mai departe, e cazul celebru al lui Gheorghe Ionescu Gion, care a imprimat câteva plăci, cred că pentru His Master's Voice, n-as vrea să greșesc, dar sigur le-a imprimat la Stockholm, în Suedia. Îți dai seama, să te întâlnești cu arhitectura aia sticloasă, în perioada aia trebuie să te fi speriat un pic, tu totuși trăgându-te de undeva de pe Dealu Spirii, dintr-o familie de bucureșteni, sigur, ai făcut medicina, dintr-o familie bună, dintr-o familie din clasa de mijloc, dar cu siguranță, să ajungi la Stockholm în 1932, la 23 de ani, frumușel, cântăreț, adulat de fete, cu postere pe calea Victoriei și inclusiv cu anunțuri la cazinouri cu litere luminoase, electrice care îți anunțau numele mare GION, grafiat românește nu cu J....  Deci, în general, vorbim de Berlin, Viena, rareori Londra, Stockholm, astea sunt în general rarități, Berlin, Viena, Paris

și...

-Bine, dar cine plătea?

-Casele de discuri. 

-Deci plăteau pentru ca Maria Tănase sau Gion să vină la ele și să înregistreze? 

-Da, pentru că ulterior exploatau înregistrările, le vindeau în România. Deci aceeași orchestră trăgea cu trei cântăreți. Apăreau la poartă... există o poză celebră cu Efim Sclearov din Cernăuți, cu Piotr Lescenco de la Moscova și cu Cristian Vasile, care s-au întâlnit la înregistrare la Berlin în 1931 și au făcut o poză toți trei.

Orchestra e aceeași, Dajos Bela, și ei trăgeau același tango de trei ori. Din aceeași tonalitate, o dată pe rusește, o dată în poloneză, o dată românește. După care casa de discuri trimitea discurile în poloneză în Polonia, discurile în românește în România și făcea business-ul local. Deci, ăsta era motivul pentru care..., sigur, dacă greșeai, era nenorocire, era foarte, foarte scump să tragi pe vremea aia, trebuia să înveți pe tren până ajungeai acolo, câteva zile trebuia să-ți repeți partitura în minte și când intrai trebuia să... Bun, sigur, Cristian Vasile vorbea germana, dar gândește-te totuși ce însemna pentru Maria Tănase sau pentru Zavaidoc să se întâlnească cu niște muzicieni cu care nu vorbeau aceeași limbă și cu care trebuia să tragă totuși un cântec. 

Ei bine, în 1936 apare primul studio de înregistrări în România. E important și aș vrea să-l menționez, să-l pomenesc. E locul unde s-a lansat Mia Braia. E locul unde s-a lansat și a făcut mare parte din carieră Petre Alexandru, e locul unde s-a lansat Gică Petrescu, e vorba de studioul Electrecord. 

Studioul Electrecord a fost deschis de Nathan Mischonzniki, un antreprenor evreu, care avea un magazin pe calea Victoriei, instrumente muzicale și partituri Mishonzniki. Pentru că înainte de epoca gramofoanelor și radiourilor, un cântec devenea pop prin câte partituri vindea.

De exemplu, soția ta știa să cânte la pian, apărea un cântec care era la modă, te duceai la magazinul de muzică, cumpărai partitura, o aduceai soției și ea ți-o cânta în casă când erați cu rudele la o masă de Crăciun și zicea, uite, a apărut cântecul ăsta al lui Flechtenmaher, ”Ochii albaștri-s drăgălași”...  

Odată cu apariția gramofoanelor și patefoanelor și radiourilor, s-a spus hai să ne diversificăm și să producem într-o primă fază înregistrări electrice și apoi înregistrări acustice de bună calitate.

Nathan Mischonzniki, având acest magazin de instrumente, vânzând piane pe calea Victoriei pe care scria Mischonzniki & Co - o nepoată de-a lui trăiește, este balerină.... în 1936 s-a dus la Berlin și a luat niște aparate second hand și a semnat un contract cu Casa de Discuri Germană Crystal. Astfel a devenit Crystal Electrecord, era o franciză, deci nu era de sine stătător, era și foarte scump să faci un business de la zero. Acest Crystal Electrecord nu era un label, era studio de înregistrări. După care el putea licenția pentru un parandărât pe care ei îl stabileau între ei, o putea dădea și la Columbia și la Odeon și la cine voia să o distribuie. 

Studioul respectiv a rezistat, capitalist, deținut de Nathan Mischonzniki până 1948, când vine noua Constituție, sunt sigur că știi, care confiscă toate resursele solului și subsolului și toate întreprinderea individuală și toate firmele, indiferent de obiectul de activitate, inclusiv cele muzicale, bineînțeles. 

Moment în care statul român confiscă studioul Electrecord, dar mai face un lucru, confiscă și nou apărutul studio Columbia, care deja apăruse la începutul anilor 1940 pe Calea Victoriei, pentru că făcuse și Columbia un studio cu aparate de mult mai bună calitate decât avusese bietul Mischonzniki, care adusese niște hârburi din Germania. De aia sună atât de bine înregistrările Electrecordului din anii 50, pentru că practic statul român a furat cele mai bune aparate, le-a băgat într-un singur studio și a făcut casă de discuri de stat, care există până astăzi, Electrecord, și are monopolul înregistrărilor românești dintre 1948 și 1989 - cu o excepție importantă: maneliștii din anii 80, care n-aveau voie să tragă acolo și și-au făcut singuri casetele, sub supravegherea tacită a Securității, altminteri singurele înregistrări de tip samizdat muzicale pe care noi le avem în perioada comunistă. Adică singura noastră formă de protest, să zicem așa, cu ghilimelele de rigoare, au fost formațiile Odeon, Azur, Generic, Dan Armeanca, prin anii 80. Atât. În rest tot ce s-a tras, s-a tras la Electrecord. Că era rock, că era folclor, că era pop, că era orice, muzică simfonică, totul s-a tras la Electrecord.

De aia mă fascinează pe mine Dorel Livianu, Ioana Radu și cântăreții care au mai cântat un pic prin anii 48, 50, 52, 54, pentru că acolo sunt niște discuri foarte valoroase, scoase în ediții foarte scurte, că de aia sunt valoroase că sunt puține. Pe care, deși pe placa originală scria All Copyright Reserved și scria că drepturile de autor, numai în limba engleză, pe toate, ca s-o lămurim, sunt ale corporației respective care a plătit, peste asta, statul român punea timbre din alea de un leu cu Trăiască Uniunea Sovietică, trăiască Stalin și practic cu timbrele alea sunt acoperite toate marcajele de drepturi de autor. 

-Hai să vorbim despre... mi-am adus aminte despre Gion, care a făcut Facultatea de Medicină - de unde veneau acești oameni? Adică erau doar din zona săracă, din zona de mahala, cum era Maria Tănase, care s-a născut nu departe de locul unde înregistrăm această emisiune, în mahalaua cărămidarilor în Scaune...

- Da, în zona Bellu, unde e acum cimitirul Bellu...

-... sau erau și oameni din clasa de mijloc sau chiar clasa superioară? 

-Majoritatea erau din clasa de mijloc. Trebuia să știi o limbă străină ca să poți să semnezi un contract, și să-l și înțelegi, cu o casă de discuri, cum era cazul lui Jean Moscopol, care a semnat cu Pathé Frères.

Jean Moscopol vorbea cinci limbi: vorbea greaca, pe care a vorbit-o în casă, vorbea spaniola, vorbea engleza, vorbea franceza și vorbea română. Majoritatea erau din clasa de mijloc. Există excepții punctuale, cum este Maria Tănase, cum este Maria Lătărețu, care se trage pe jumătate dintr-o familie românească, al lui Ion Borcan, și pe jumătate dintr-o familie țigănească dintr-un celebru clan de lăutari, familia Culici de la Novaci - sau cum este Fănică Luca, care erau foarte săraci. Foarte, foarte, foarte săraci. Pe urmă există cazul, cum e Zavaidoc de romi super înstăriți.

Tatăl lui Zavaidoc cântase cu Costică Pompieru, care la rândul lui era nepotul unui celebru viorist care stătuse lângă Cuza la Unire! Da, în ”Hora Unirii” e reprezentat un unchi de-al unui coleg de trupă al tatălui lui Zavaidoc, în tabloul lui Aman. E acolo! Mie-mi place să glumesc că nu avem noi idee cât de masoni erau lăutarii ăia, nu erau niște murdari de la colțul străzii. Adică erau lăutari și lăutari, ca și în America; dau exemplul ăsta de fiecare dată: Una era Bert Williams, care sigur că făcea spectacole în care făcea pe circarul și pe clovnul, săracul de el, și să dădea cu pudră neagră pe față. Dar el, când își dădea machiajul jos, punea costumul ăla scump pe el și mergea în niște localuri unde 90% dintre albii din America nu aveau acces. Ca să o lămurim. Adică... Una nu o exclude pe cealaltă.

Poți fi discriminat și extrem de bogat în același timp. N-ar trebui să confundăm aceste două lucruri. 

”Eminescu nu s-a întors de la Viena cu diplomă. Ăsta s-a întors cu diplomă!”

Pe de altă parte, marea majoritate, cum spuneam, Jean Moscopol, pe numele său real Ianis Moscu, se trăgea dintr-o familie de greci, super înstăriți din Brăila, Cristian Vasile, fiu de judecător, Gheorghe Ionescu Gion, trimis la medicină, a studiat medicina în limba franceză, Titi Botez se trăgea dintr-o familie muzicală excepțională. Teodor Botez.., bunicul lui, în 1870 a fost printre primii cinci absolvenți de Hochschule für Musik de la Viena. În 1870 nu era atât de ușor totuși să te duci la Viena să studiezi muzică clasică, să faci șapte ani de zile acolo și să te întorci acasă cu o patalama. 

Eminescu nu s-a întors cu diplomă. Ăsta s-a întors cu diplomă! 

Deci, veneau din niște familii foarte bune, foarte bune. Am spune noi astăzi de clasă de mijloc, pentru că nu erau boieri. Există totuși o excepție importantă: Manole Stroici. Manole Stroici venea dintr-o familie aristocrată, Stroiceștii aveau pământuri la Iași încă din secolul al 18-lea, poate al 17-lea. Dar el sărăcuțul a trebuit să facă multe alte lucruri ca să-și convingă familia că are el acest moft. De fapt erau niște tineri care simțeau prima mișcare de tineret adevărată. Uite, Mia Braia și Ioana Radu totuși erau fete de cârciumar din Craiova. Dacă  erai cârciumar atunci, erai înstărit...

Și de fapt ei erau niște tineri care pentru prima dată voiau să se descătușeze de convențiile societății. Ce-mi trebuie, domnule, mie medicină să-i văd pe ăia cum curge sângele pe ei? Ia mai bine îmi cumpăr eu un set de tobe Ludwig cu scenă de aia Montana pictată în bleu, bat toba, pun un costum din ala trăznit pe mine, pun un papion roșu la gât și dansez tangou și rumba cu fetele până în București, că așa vreau eu!

Firește că asta venea în răspăr cu societatea dur conservatoare și patriarhală românească, ca să o lămurim. Este teoria mea, nu vreau să vorbesc prostii, dar este teoria mea că aceste cântărețe, Ioana Radu, Mia Braia, Maria Lătărețu, Maria Tănase, altminteri primele cântărețe din istoria noastră ca popor, au apărut ca urmare a insistenței label-urilor occidentale, între altele. Vrem și noi o Edith Piaf, vrem și noi să cânte niște fete, ce faceți cântă numai bărbații? Eu spun tot timpul, prin tradiție, la români cântau doar bărbații.

-MariaTănase a și rămas ca o Edith Piaf a României, cumva. 

-Se dorea să apară niște staruri și am mai spus-o cu delicatețe pe parcursul cărții: Ioana Radu de-aia a câștigat premiul ăla la radio, pentru că statul român era frustrat că muzica tradițională a acestei țări era reprezentată de niște bărbați de etnie romă. Era foarte greu să îi pitești, să îi ascunzi, să îi faci să nu fie ăia sau să nu pară ăia. Și atunci hai să găsim o româncuță, ca în pânzele lui Grigorescu, pe care s-o și vopsim ca atare, pentru că de aia Maria Lătărețu apare cu ulcelele alea pe cap, de aia o îmbrăcau în costumele alea țărănești, gorjenești superbe, care duc cu gândul..., uite că vorbeam de America latină, duc cu gândul la patternuri, pe care le-am văzut și în Peru, de exemplu. Nu știu dacă societatea... Eu cred că colonialismul cumva duce la același lucru, adică în momentul în care plantezi porumbi, crești curcani, folosești niște carachas-uri din alea mici, de le zicetâlvuri în Oltenia, de faci zgomot cu ele din boabele de porumb... Eu zic că societățile seamănă. Sunt și căldurile alea înspăimântătoare, de mai iese câte un scorpion din pământul crăpat... Glumesc acum un pic, dar nu glumesc pe de-a-ntregul. 

Cred că a existat o contribuție importantă a caselor de discuri din Occident, a aerului de respirație occidentală care cu siguranță exista pe vremea respectivă, dar cred că a contat foarte mult și această muzicalitate proverbială a românilor. Că românul, eu înțeleg că s-a născut frate cu codru și s-a născut poet, dar eu cred că mai mult și mai mult s-a născut cântăreț. Cântatul era o formă de comunicare la începutul secolului XX. Dacă se întâlneau doi ciobani, unul din părțile alea de la Nereju din Vrancea și unul din Munții Gorjului și își vedeau îmbrăcămintea, se cunoșteau și după fluiere, după forma lui, dacă era trișcă sau caval, sau fluier cu dop sau fluier fără dop, cam știai de unde e. Dacă îl mai și auzeai, la primele patru note, cum făcea, care era semnalul ra-ta-ta – ah, ăsta e de la Bistrița de undeva! Era o formă de comunicare mult mai importantă decât ne putem noi imagina astăzi.

Nu puteai intra în vorbă la o întretăiere de drumuri într-un han cu un om așa pur și simplu. Că putea să scoată cuțitul la tine, nu puteai ști cine e. Și atunci existau aceste mici convenții sociale. Scoteai fluierul din haină, îl puneai pe masă,... îl cam cunoșteai pe ăla cam de unde e. Sigur, dacă erai om umblat în lume, dacă aveai un pic de experiență, că dacă erai papagal și rămâneai la tine în sat acolo cum rămâneau 99%, cum au rămas bunicii mei de exemplu, și bunicii noștri cred, era mai greu. Dar dacă erai un pic umblat în lume, muzica te ajuta să cam înțelegi cam de pe unde vine ăla. Într-o lume în care, vorbeam adineauri..., noi avem nerușinarea să vorbim de anxietate zilele astea, păi ăia n-or fi fost anxioși?

La fel, noi vorbim de dezinformare zilele astea, dar ce dezinformare o fi fost atunci? Stau și mă întreb, cam care erau discuțiile pe Facebook-ul vremii, prin cârciumile alea unde... Cred că erau cam aceleași trăznăi, eu cred că rămâne o constantă.

-Acuma e dezinformare din cauza unui aflux prea mare de informații, atunci era invers, din cauza unei penurii de informații

-Și oamenilor le place sa vorbească, le-a plăcut întotdeauna 

-Exact, și în plus erau și foarte puțini oameni care știau carte. Adică, muzica era un element de cultură foarte important 

-Mai ales pentru noi, că noi nu am fost un popor mărturisitor. Noi suntem ultimul popor din Europa care a dezvoltat scrisul. Avem primul document la începutul secolului al 16-lea, dar mare majoritatea oamenilor s-au alfabetizat în perioada comunistă, ca să o lămurim și pe asta. Noi suntem un popor, cum spuneam, nemărturisitor. Nu ne-a plăcut niciodată să vorbim despre noi înșine, nu prea am fost duși la psihoterapeut. Nu ne-a prea plăcut, așa, să ne așezăm și să zicem ce-i cu noi...

-Nici acum nu ne place

-De asta tot timpul, puținele lucruri pe care le avem și care sunt fapte despre noi, vin din afară. Și apare tot timpul argumentul, că deh, normal că au zis ăia de noi, că au ceva cu noi. Pot să fiu de acord, dar trebuia să zicem noi mai bine sau să îi contrazicem, altminteri alea zise rămân, până una alta.

-Să vorbim puțin despre Maria Tănase... Cum a ajuns ea dintr-o fată dintr-o mahala a Bucureștiului, un adevărat superstar? Pentru că e clar, poate putem spune că pe ea a recomandat-o doar vocea și talentul, cum era acea glumă celebră, dar ea altceva nu avea, nu avea posibilitate financiară, nu venea dintr-o familie cu tradiție în muzică, ca alții despre care am vorbit, practic la momentul în care ea s-a născut și în care a crescut, nu o recomanda nimic pentru a face o carieră strălucită în muzică...

-E adevărat, deși asta cu sărăcia e o discuție... dacă pe fratele tău îl cheamă François Franz, dacă tăticul tău vinde miere și vin de flori la Obor, probabil luptându-se cu romii florari care trebuiau să-și apere fieful... Să nu uităm că Lăzurică Lăzureanu, angrosistul din Floreasca, celebrul vânzător de flori, a fost poate primul ONG-ist, a lansat Asociația țiganilor din România, în competiție cu Uniunea Generală a Romilor condusă de Calinic Popp Șerboianu din Alba, singurul preot ortodox care a susținut cremațiunea în perioada interbelică și care milita pentru faptul că putem fi ortodocși foarte bine și să ne incinerăm, nu neapărat să ne îngropăm în pământ. Și venea și cu niște argumente interesante. 

Deci, florarii clar dominau comerțul de flori. Tăticul vindea miere, vindea flori, mămica era totuși o făgărășeancă întreprinzătoare de la Cârța și, în general, țăranii care alegeau în buza secolului XX să se mute în capitală, nu veneau chiar așa desculți. Adică avem cazuri, am amintit de Maria Lătărețu, am amintit de Fănică Luca, de oameni mult mai săraci decât Maria Tănase, mult mai săraci, infinit mai săraci. Numai că într-adevăr, ăia vin din familii de lăutari, vin din familii de muzicieni. Deci, asta e adevărat că pare că n-avea niciuna nici alta.

Ea a avut o serie de norocuri în viață și mai ales a avut parte de o echipă de management excepțională ... ea a avut acest dar să se înconjoare de oameni deosebiți. Iubitul ei, Sandu Eliad, a fost omul care a tras-o discret de pe scena de la Teatrul Tănase, Constantin Tănase, coincidență de nume nimic altceva, nu era unchiul ei sau ceva, și i-a spus ”nu mai e cazul să te îmbraci în Suzette și în Lizette și să te faci că ți-a scăpat măru din sân, ca să râdă lumea în primele rânduri la teatru. Încearcă să faci ceva serios. Hai să te introduc cu unui prieten al meu”. Sandu Eliad, sigur, era filocomunist, în fiecare seară să întâlnea la o țuică cu prietenii și spunea ce rahat e regatul României. Poate că era, poate că nu era, nu știu, asta ei știau. Și i-a zis ”hai să-ți fac cunoștință cu prietenul meu, Harry Brauner să îți arate una alta”. Harry Brauner în vremea respectivă i-a croit repertoriul, un repertoriu extraordinar. 

De fapt, ce le lipsește lăutarilor și astăzi, spun eu, Bogdan Simion: Repertoriul. Lăutarii astăzi cântă mai bine de 100 de ori decât cântau acum 100 de ani, pentru că au acces la informație, au acces la muzică, numai că insistă să cânte aceleași cinci cântece pentru un succes facil și pentru a lua banul repede.

Eh, Harry Brauner,... pentru că așa ar fi făcut și Maria Tănase, cu siguranță. Numai că Harry Brauner a zis, stop! Hai să construim un repertoriu. Harry Brauner avea norocul că era principalul colaborator al luiDimitrie Gusti, asistentul lui Constantin Brăiloiu, aristocratul gorjean care practic era omul regelui. Brăiloiu și Gusti puteau intra la Carol al doilea, fără să bată la ușă.

În momentul în care ai acces la proaspăt înființata Arhivă de folclor, în momentul în care poți auzi toate babele din țara asta și de la Satu Mareș, din Dobrogea și din Cadrilater cântând, îți selectezi cele mai bune piese, ți le orchestrează Brauner, mai umblă Bebe Altman la text, îl ai pe Clery Sachelarie, juristul care te duce colo-colo, îl ai pe Gabi Mihăilescu, impresarul, îl ai pe Pepino de la teatru, care e coaforul tău personal... Toți evrei, toți, toți de jur împrejurul ei... Harry Brauner mergea cu automobilul personal în Ilfov, aducea patru lăutari buni de acolo, draci împielițați, ”hai să vă duc să înregistrați cu o cucoană la studio”. Ajungeau, ăia paralizați de frică când o vedeau, și cu rochie înflorată și mirosind a parfumuri scumpe,... ”cine e asta, ce cântăm noi cu asta?”

Era o șansă extraordinară pentru ei să cânte cu ea, dar pe care nu o înțelegeau pe de-a întregul. Era doar vorba de a câștiga niște bănuți. Astfel încât ea și-a aranjat un repertoriu fantastic. A avut o echipă deci de management, de business, extraordinară de jur împrejurul ei, care i-a permis ei să rămână artistă, boemă, să își cumpere șampanii scumpe, să își cumpere vinuri scumpe, să își cumpere haine de blană, să mai lase niște bănuți să se repare cât o sală unde avea tavanul crăpat, unde cântase ca să zică ”bă, la anul să nu mai găsesc tavanul crăpat”, și-a permis să fie boemă... Pentru că a avut o echipă de management atât de bună de jur împrejurul ei, adică atât de mulți oameni deosebiți care au crezut în ea și în talentul ei, încât n-a mai fost nevoie ca ea să se concentreze pe aceste lucruri, cum a fost cazul tuturor celorlalți din această carte pe care am scris-o.

Sigur, a avut și de suferit, în toamna lui 1941, când s-au instalat legionarii, a trebuit să fugă din București. 

-Din cauza echipei de management, că erau toți evrei? 

-Era cea mai proastă combinație posibilă. Aceasta fătucă, în 1941, toată echipa ei de management era evreiască, inclusiv cei care-i făceau părul, iar toți colaboratorii ei muzicali erau romi. Nu exista combinație mai proastă! Se spunea în presă că țiganizează folclorul românesc această fătucă, interziceți-o de peste tot!

Primul ei meci a fost cu legionarii. ”Ce prostie e asta, ne lălăim și cântăm pe nas Sfântul Folclor? Sfântul Folclor trebuie să se cânte...” legionarii și-ar fi dorit să se cânte că ăia vopsiți în cap de se țin de curele pe la Alba, n-aș vrea să le spun numele, care cântă cântecele alea de război. Știi cântecele de război cu românul și cu românii, da? Ca să o lămurim, da? Ăla e Folclorul. Nu muzica asta de mahala. Păi pe noi ne reprezintă mahalaua? Vezi discursul de astăzi despre maneliști. Adică, eu știu, odată la 100 de ani vine discursul ăsta. 

Bun, a scăpat de povestea asta, a cântat pe toată durata războiului, în perioada mareșalului Antonescu - pentru că era mai puțin explicit legionară perioada respectivă, din punct de vedere al administrației culturale, nu altminteri; pentru că noi am fost aliații Germaniei naziste până în ultimele clipe, știi povestea asta, a cântat la radio, a putut să cânte, mai puțin anii 1941-42, după care în perioada comunistă, bineînțeles, a fost interzisă total, total, total. 

-Dar de ce a fost interzisă total? Pentru că ea avea o origine sănătoasă dacă o luăm așa, nu? 

-Pentru că a fost cântăreața hitleriștilor. Cum? Dacă tu cânți la radio pe timpul lui Hitler... ăsta era principal un argument. Și un argument... Eu cunosc niște tineri de pe Facebook care astăzi ar zice că așa a fost. Adică, eu nu știu cum să zic. Eu nu aș judeca lucrurile nici dintr-o perspectivă, nici dintr-alta. În orice caz, să fii interzisă 7 ani de zile.... După o carieră de câteva decenii, o carieră bună, adică ea cam din 1933-34, duduia! A cântat până în 1946, iacătă 12 ani, după care n-a mai putut cânta, n-a mai putut înregistra.

Probabil ca o formă de umilință, a fost trimisă ca profesoară, a fost trimisă în meserie, cum spuneau comuniștii, de parcă ar fi ceva rău să-ți faci meseria. N-am înțeles-o pe asta cu trimiterea în meserie niciodată. Au pus-o profesoară de canto popular... 

-Numai că ea nu avea studii, trebuie să spunem...

-Eu cred că canto-ul popular, ca materie, e o tâmpenie. Eu cred că canto trebuie să faci ca să cânți bel canto, să cânți muzică clasică, cum adică canto popular? Adică vine o profesoară și-mi spune cum cânta bunică mea. Ce-i asta? Asta e... mă rog, n-am venit aici, neapărat, ca să scandalizez opinia publică, așa că mă voi mărgini la a spune că acest canto popular a fost inventat de comuniști. Da? Ca să o lămurim. Au pus-o profesoară de muzică și după șapte ani de zile, bineînțeles că a înțeles că trebuie să cadă la pace cu regimul dacă mai vrea să mai cânte. Acuma, câți iubiți diplomații occidentali a avut ca să poată să rămână pe scenă, dacă mai bat palma și cu securiștii... plus că ea era convinsă, spune foarte bine în lucrarea sa excepțional documentată și cercetată profesorul Stejărel Olaru, că ea era convinsă că dacă va semna cu Securitatea și va deveni informatoarea Securității nu va mai fi urmărită. Fals! Ea a fost și urmărită și urmăritoare în același timp. Deci te urmăreau în continuare, ba chiar a avut wireing în casă, în 1958 i s-au plantat cabluri în toată casă în care... a existat pe bandă această mizerie, această rușine, de a o auzi inclusiv discutând niște intimități cu juristul Clery Sachelarie, de care sincer mie scârbă că le-am citit. Dar, dacă oamenilor ălora care le-au înregistrat nu le-a fost scârbă, probabil că n-ar trebui să-mi fie nici mie, poate sunt eu mai simțitor, vorba lui Caragiale. 

În orice caz, în 1953 și-a reluat activitatea, s-a urcat pe scena aia pictată în roșu, cu Petru Groza, Gheorghiu Dej și Stalin în spinarea ei și a cântat foarte frumos ”Dragi mi-s cântecele mele, măi, măi, măi și daolică măi”..., primele ei cântece comuniste, nu? Și mai ales ăla cu ”Aseară vântul bătea....” de care nu mai scăpăm pe la nunți până azi... Atunci a început lălăiala, pentru că textul popular e cam periculos pentru regimurile demente, dictatoriale. Textul popular e erotic, e comic, e ludic, e uneori zgrunțuros, uneori răzbunător, uneori înflăcărat și atunci îi dăm cu la la la” Și când trebuie să zică aia cu haiducii și cu hoții, scoate vioara și cântă viorile, ca la Moscova. Deci cam așa au stat lucrurile.

Ea a bătut palma, dar totuși, vreau să spun lucrul ăsta, spre deosebire de Ioana Radu, Gică Petrescu, câțiva protagoniști ai cărții mele, n-a cântat niciun cântec cu tractoare și unde ogor rimează cu tractor. N-a cântat nici de fabrici, nici de uzine, nici de tractoare, nici în limba rusă. Cât a putut ea, cât se putea.

A promovat cântece comuniste, în sensul de cântece de extracție populară, unde realismul socialist, comunist, e foarte prezent, mai ales ca orchestrație, ca aranjament, ca concepție dirijorală și așa mai departe, dar nu a cântat cântece de propagandă. E o distincție importantă. Deci a cântat cântece realist-socialiste, că n-a avut încotro, dar nu a cântat cântece de propagandă, cum o parte din acești cântăreți le-au cântat. Atenție, a nu se înțelege că sunt din tabăra cu cancel culture și facem, ca americanii, să-i interzicem p-ăștia. Nu. Consider doar că dacă nu vorbim de aceste lucruri, e mai rău pentru memoria noastră decât dacă aplaudăm niște tablouri care nu înseamnă nimic, decât Marea Doamnă a cântecului... Care cântec, care Doamnă?

-Deci tu spui că acesta e celălalt motiv pentru care nu mai auzim astăzi, nu știm astăzi de un Manole Stroici sau de un Dorel Livianu și știm de un Gică Petrescu, sau de o Ioana Radu, care au înregistrat la Electrecord, aveau casete ...

-Erau și au fost oamenii care au înțeles ce e de făcut. De la o promotoare de cântec popular, pe Ioana Radu au vopsit-o în Mia Braia, sora ei, care era atât de anti-regim încât nu s-a putut lucra cu ea. Și Ioana Radu a devenit cântăreață de romanțe după al doilea Război Mondial. Ea în perioada interbelică a cultivat aproape exclusiv cântecul popular...

-Ea era folcloristă...

-Și cântecul lăutăresc, sigur că da. Ea cânta cântecul popular și lăutăresc. Ea are multe cântece care sunt țigănești în repertoriul ei. De fapt sunt cântece tărăgănate, lungi, de ascultare, cântece de masă mare. Sunt cântecele pe care le cântau lăutarii, inclusiv în părțile Craiovei, când era ea mică. Deci, ulterior a devenit cântăreață de romanțe, că a trebuit să o înlocuiască pe Mia Braia. 

Practic Ioana Radu a înlocuit-o pe Mia Braia și Gică Petrescu l-a înlocuit pe Jean Moscopol, mai pe scurt, numai că un Jean Moscopol mai docil, mai tânăr și care cântă și în limba rusă, dacă e cazul. Asta nu le știrbește însă lor cu nimic din valoare și din contribuția lor la istoria evoluției muzicii pop în România. În România, oamenii ăștia ne-au făcut să ne trezim dimineața și să mai ducem alea 12 ore la uzină când cântau ”Ridică mândro perdeaua, să intru să-mi iau mantaua / mantaua și cu tunica, că mi-ajunge ziulica”. Sigur, înghițeai ca pe o pastila amară, ca pe doctoria bunicii și cântecelul ăla, cu ”Să trăiască, să înflorească republica românească” și cu ”La Călan la Hunedoara fabrici noi într-una cresc și republica-nfloresc”. Dar nu avem cum să facem abstracție de ele. 

Inițial, când am pornit cu această carte, mi-am dorit să mă opresc în 1945, dar mi-am dat seama că e aiurea să nu spun măcar o frază sau două la sfârșit, totuși, și despre ce s-a întâmplat la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, pentru că sigur, cartea este despre vocile din gramofoanele perioadei interbelice, dar mulți dintre ăștia au mai rămas cu noi. Așa cum spuneai și tu. 

-Unii au trecut pragul lui 1989...

- Da. Lui Gică Petrescu nu-i poate lua nimeni ce este a lui. Gică Petrescu s-a lansat la radio când semnalul la radio era cu ”Tatăl nostru...” și a lansat ultimul album live în 2003. A făcut atunci un album live cu orchestră, când deja BUG Mafia erau la al treilea album, dacă nu la al patrulea. Un artist de o asemenea întindere... nu avem cum să-l discutăm noi ca artist. Noi încercăm doar să-i recompunem în linii foarte mari biografia. 

Unui om care a trebuit să fie suficient de blând și de politicos încât la Festivalul Împrietenirii Popoarelor din 1955, în prezența unor tovarăși din Uniunea Sovietică..., altminteri, by the way, Gică Petrescu, a tras și la Moscova, niște discuri de super bună calitate, de mult mai bună calitate decât electrecoardele de la noi. El a și tras la Moscova, și la Moscova se știe cine e Gică Petrescu, și se ascultă Gică Petrescu, și sunt colecționari ruși care au plăci cu Gica Petrescu. Asta, apropo de Gică Petrescu. Dom'le, la sfârșitul recitalului, ca din senin, după 10 cântecele în limba rusă, a cântat și unul de la Yves Montand în limba franceză. Ceea ce... Eu nu vreau să exagerez, că încă o dată, miza noastră nu e să spunem că au fost d-ăștia cu rezistența prin cultură și alte trăznăi de genul, în niciun caz. Dar nu era lucru puțin să cânți un cântec în limba franceză de la Yves Montand, la finalul unei reprezentații în 1955, când aveai și comisie de la Moscova!

Îți trebuia un strop de curaj să faci chestia asta și un strop de atitudine de.. să te faci că nu înțelegi. Cum spunea el, l-am văzut la o emisiune la Mircea Badea în 2000 sau în 1999, era foarte în vârstă și spunea ”Je n’aime pas la politique!” la orice întrebare i se punea legat de succesiunea regimurilor de-astăzi. Stai domnule, dar tu ai cântat și pe timpul lui Hitler și pe timpul lui Stalin, le-ai cântat la toți și acum în democrație... ”Je n’aime pas la politique!”, ”Je n’aime pas la politique!” ... Poate e o soluție bună, cine știe. 

-Să fii doar artist... 

-Da, poate e o soluție bună. Eu ar trebui, aș avea ceva de învățat din chestia asta. 

- Bogdan, mulțumesc mult pentru... 

-Și eu mulțumesc de invitație....

- ... pentru participarea la emisiune și te mai așteptăm la noi în studioul RFI. A fost o plăcere să discutăm despre muzica interbelică și nu numai, cum am văzut, și să aducem în lumină biografiile pe scurt ale unor oameni foarte, foarte interesanți și de care recunosc, eu nu am auzit decât de vreo 3-4 dintre ei și cred că nici mulți dintre ascultătorii noștri. Doamnelor, domnilor, vă mulțumesc pentru atenție și până data viitoare nu uitați, istoria ne ajută să înțelegem trecutul și să facem alegeri corecte în viitor. Toate cele bune, la revedere!

(Transcriere, redactare și editare: Șerban Georgescu)

Activiștii de mediu au identificat în București câteva zone pentru care speră să obțină statutul de parcuri naturale protejate, după modelul de succes al Deltei Văcărești. Printre ele se află Pajiștea Petricani și Valea Saulei.

Invitat la Planeta Verde este Dan Bărbulescu, director executiv la Asociația Parcul Natural Văcărești.

În zonele identificate de ecologiști, natura și-a urmat cursul de-a lungul anilor: ochiuri de apă, verdeață abundentă pe maluri, păsări acvatice, specii de broască și insecte.

Deocamdată, accesul e destul de anevoios în unele dintre zonele descoperite. În altele, în schimb, cum e Pajiștea Petricani, membrii Asociației Parcul Natural Văcărești au început să amenajeze poteci și panouri informative pentru vizitatori.

Ecologiștii vor ca aceste regiuni să beneficieze de un regim special de protecție.

Ludovic Orban comentează situația din alianța PSD-PNL privind candidatura lui Cătălin Cîrstoiu la alegerile pentru Primăria Capitalei. El spune că medicul-candidat este ”un iepure scos din joben”.

Ludovic Orban afirmă că ”Ciucă și Ciolacu nu sunt capabili să găsească o soluție serioasă pentru candidatura la Primăria Capitalei. Pe lângă toate dezvăluirile care au apărut privind cariera domnului Cîrstoiu, problema cea mai mare este că eu nu am auzit de la domnul Cîrstoiu nici o soluție pentru vreo problemă a Bucureștiului, nici măcar un schelet de program de guvernare locală (...). Asta înseamnă dispreț față de București”.

Liderul partidului Forța Dreptei e convins că mulți alegători liberali vor vota cu Nicușor Dan la alegerile pentru Primăria Capitalei.

Jurnal de știri

Italia construiește în Albania două centre de primire a refugiaților salvați de vasele italiene pe mare. Între timp, președintele Macedoniei de Nord spune că există încercări de influențare rusești a scrutinului din țara sa, prevăzut în scurt timp, dar că acestea nu sunt atât de puternice ca la alegerile trecute. 

Cele două centre de primire pentru migranții salvați de pe Marea Mediterană, care urmează a fi construite în Gjadër și Shengjin, nord vestul Albaniei, programate să se deschidă în mai, s-ar părea că nu vor putea fi finalizate până în noiembrie scrie publicția albanezăPanorama, care citează La Repubblica.

„Începutul lucrărilor este 23 martie, livrarea este programată după 233 de zile, adică 10 noiembrie. Așa citim în decizia Ministerului Apărării (de la Roma, n.r.) care a încredințat inginerilor militari construirea de centre pentru imigranți în Albania”, scrie presa italiană adăugând că aceste două centre vor costa un miliard de euro.

Italia este cea care va finanța construcția celor două centre destinate migranţilor salvaţi pe mare de bărcile italiene, dar nu şi celor care au ajuns la țărm.

„Imigrația ilegală în masă este un fenomen pe care niciun stat membru al UE nu îl poate gestiona singur”, a declarat premierul italian Giorgia Meloni la o conferință de presă comună la Roma cu omologul său albanez, Edi Rama.

Macedonia de Nord: Influența rusească persistă

„Există influență rusă în perioada pre-electorală, dar nu cu aceeași intensitate ca la alegerile prezidențiale anterioare și la referendum, spune actualul șef de stat și candidat la președinție al Coaliției pentru un viitor european, Stevo Pendarovski,”  într-un interviu pentru slobodnaevropa.mk, Europa Liberă în limba nord-macedoneană. Politicianul recunoaște că este posibil ca odată cu apropierea alegerilor, influența rusească să se intensifice în Macedonia de Nord.

Cât de realiste sunt promisiunile pentru intrarea Macedoniei de Nord în Uniunea Europeană până în 2030? Iată răspunsul politicianului de la Skopje: 

„Dacă m-ați fi întrebat înainte de blocada bulgară, la care nimeni în Europa nu se aștepta, nu doar noi aici, în Macedonia, v-aș fi spus că nu este foarte departe. Pentru că din 2005 avem practic pregătite echipe în Secretariatul pentru Integrare Europeană și în toate ministerele, am făcut până acum nu știu câte astfel de repetiții generale la diferite capitole (...)”

„Cu toate acestea, odată cu blocada bulgară (...) mă tem că mâine poate fi o nouă Bulgaria sau Bulgaria s-ar putea să ridice din nou veto pentru nu știu ce problemă. Sau să găsească vreo scuză, care nici măcar nu se bazează pe fapte, pentru a ne bloca.”

Bulgaria va plăti jumătate de miliard de leva pentru trecerea la Euro

Asociația Bancară din Bulgaria (ABB) precizează că tranziția la euro va costa aproape jumătate de miliard de leva (aproximativ 255 milioane de euro, n.r.) și că fiecare amânare a aderării la zona euro va aduce costuri suplimentare, relatează boulevardbulgaria.bg. 

Potrivit viceguvernatorului Băncii Naționale a Bulgariei, Petar Chobanov,  ținta pentru introducerea monedei euro în țară rămâne 1 ianuarie 2025, „în ciuda unor incertitudini legate de inflație.”

Ministrul adjunct al Finanțelor, Methodius Metodiev, spune că guvernul de tranziție va lucra în „ritmuri accelerate” la pregătirile practice și tehnice pentru intrarea în zona euro.

Cu toate acestea, în ciuda asigurărilor autorității de tranziție, anxietățile cresc din pricina frământărilor politice din țară. 

În urmă cu câteva zile, în urma unei analize, Unicredid Bulbank a avertizat că tranziția s-ar putea prelungi cu încă un an până în 2026.

Centrele pentru migranți construite de Italia în Albania vor fi gata în noiembrie

Au participat la Revista Presei Europa Plus:

ERZEN SHUSHKU, Albania    

IVANOVSKA Borislava, Bulgaria    

IVANA PANOVSKA, Macedonia de Nord        

Europa Plus este un proiect RFI România realizat în parteneriat cu Agenția Universitară a Francofoniei